Prea tarziu...

Iti vad lacrimi in ochi si as vrea cel putin sa cred, sa stiu ca sunt reale, nascute dintr-o durere similara cu a mea. Ba nu... Mai mare... Insist insa sa-ti spun, si tu stii cel mai bine, ca mi-au placut dintotdeauna teatrul si trairile dramatice. Am urat minciunile grotesti, dar mi-au placut minciunile frumoase, cele care iti dau iluzii ca sa crezi, suflet sa se imbete, inima sa se aline. Nici macar nu te-ai obosit sa minti urat... ipocrit... cumva, oricum. Pe atunci, erai convins ca prin tine graieste glasul adevarului. Si nici nu te-ai clintit in fata mea. M-ai lasat acolo... Fara nimic... In viata...

Te-ai intors acum si imi zambesti. Imi promiti ca nu o sa mai ranesti. Iti zambesc. Iti promit solemn ca nu o sa ma mai las in veci ranita. Imi vorbesti. Vorbesc si eu. Ma iei usor de maini si iti apesi buzele pe pielea lor. Imi las mainile sarutate cu aceeasi patima si reverenta cu care eu obijnuiam sa iti sarut obrajii. Imi spui ca-ti pare rau. Iti spun ca te cred. Si mie mi-a fost. Imi ceri sa te compatimesc. Te compatimesc. Stiu cat de greu ii este unui barbat sa-si formuleze scuzele in fata unei femei. Vrei sa ma convingi ca ti-a fost dor. Cum sa-ti fie dor de ceea ce ai vrut sa uiti?

Te grabesti sa-ti expui explicatiile, dar ma grabesc sa-ti spun ca e prea tarziu. Ai putea mai bine sa le pastrezi pentru femeia care o sa mai creada in tine. Nu mai vreau sa le aud. Nu mai ma ajuta cu nimic. Cu chiu, cu vai, abia abia m-am ajutat de una singura. Iar tu, da, credeai ca poti face rau fara ca remuscarile sa muste mai rau din tine. Credeai ca poti sa te joci cu sufletele si ranile sufletelor ranite sa nu se intoarca inapoi in sufletul tau. Credeai ca daca pleci, se surpe pamantul. Ma inghite si gata, nu mai stii de mine. Ca si cum niciodata nu as fi existat. Nu ti-a pasat nicio secunda de mine. Nu ti-a pasat de ceea ce ai iubit. Credeai ca minciunile tale or sa ma faca sa caut adevarul mai tarziu. Credeai ca nu stiu sa mai zambesc, sa-mi mai gasesc rostul in viata. Cat te-ai inselat, cum ai putut sa te mai minti...

Esti prea orb sa vezi si crezi ca ochii mi se strang de fericire. Ochii mei se strang cald de satisfactie si simt cum cele cateva riduri de sub ochi pe care suferinta le-a pus acolo se netezesc cu cel putin un an. Inima ta respira langa a mea, enervant de aproape, prea greu, prea sufocant. Acum in inima mea imi cresc plamanii de mandrie si satisfactie. Atunci ti se parea ca nu am mandrie, iar tu erai dispus sa-mi arati ce inseamna. Acum te umilesti si arati caraghios si penibil. Ma privesti cu drag si cu aducere aminte si ti se pare ca vezi in ochii mei reminiscente de iubire. Dar ti se pare, iti spun. Sunt sclipirile date de multumirea de a ma sti razbunata. Orb sa fii si nu ai cum sa nu vezi cu cata indiferenta cu indiferenta. Sau poate cu ura. Cu razbunare. Cu ceva durere inca. Cu multumirea si amarul pe care le aduce o roata invartita prea tarziu. Dar cu iubire nu...

Garbo

Ultima actualizare: 9 Septembrie 2020 @ 03:09

• 
• 

Mai multe despre Garbo