Ne ținem tari, suntem puternici. Dar cu ce preț!?

de Anișoara Melnic

Plecăm, închidem uși în urma noastră, ieșim din viețile unor oameni care nu bănuiam că ne vor deveni dragi. Au intrat în ființa noastră și nu am perceput cum ne-au modelat și am devenit încet-încet așa cum au vrut ei să fim. Ne e frică să greșim și tocmai această frică ne face să greșim și mai tare. Avem doruri pe care vrem să strigăm din tot pieptul, de aia alegem să le ascundem sub un munte de tăcere. Zâmbim în fața lumii – nedisimulat, dar plângem la fel de sincer în singurătate, pentru că sunt tristeți pe care nu poți să le împarți, nu trebuie, nu le vor înțelege. Ne ținem tari, primim lovituri – puternice, ne stăpânim – cu dârzenie. Găsim în noi uneori puteri nebănuite. Știm că întotdeauna va apărea o mână salvatoare de acolo de unde ne așteptăm cel mai puțin, și în momentul în care suntem gata să renunțăm. Puternici! Dar cu ce preț!?

Mergem mai departe, știm unde vrem să ajungem, dar viața ne schimbă direcția. Prezentul e altul, dar trecutul încă ne mai bântuie, ne trezim când cădem în bot. Sentimentul e greu de numit. Purtăm trupul pe niște drumuri care ni se par străine, dar inima a rămas acolo unde sperăm să revenim curând. Oare cât durează acest curând? Acum e doar un cuvânt consolant.

Foto: De la JR AK /Shutterstock

Ne e frică să recunoaștem niște adevăruri față de noi înșine, de aia ne cufundăm într-un miraj reconfortant. Dar vine un moment când adevărul ne izbește cu toată forța. Înțelegem ceva esențial, înțelegem că am rătăcit. Ce bine ar fi să nu fie iremediabil de târziu.

Știm că totul are o răsplată, se va ivi și bucuria la orizont, doar să avem răbdare. Am pierdut ceva. E alegerea noastră să regretăm sau să ne bucurăm că a fost. Ne vom plia imperceptibil la alte locuri, la alți oameni. Acasă e acolo unde suntem. Acasă e atunci când suntem bine cu noi înșine. O să simțim curând.

Am învățat să nu așteptăm nimic de la viață, de la oameni. Nu primim nimic atunci când cerem. Ne smerim, plecăm genunchii, sângerăm și apoi primim mai mult decât putem duce. E așa, nu?

Am semănat ceva, ceea ce am semănat trebuie să putrezească sub un morman de pământ – rece, negru, înăbușitor, ca să răsară ceva – plăpând, verde, proaspăt. Curând.

* Un articol de Anișoara Melnic, http://anisoaramelnic.blogspot.com

Foto fr si main: De la Dubova /Shutterstock

---

---