Catre ursitul din realitate

Iar tu...tu... nu stiu ce faci. Nu stiu daca ai timp, daca esti tanar, daca ai inca un corp, daca viata te-a schimbat, daca te impotmolesti si tu ca mine si parasesti drumul destinului pentru ochi care aduc cu ai mei, pentru trupuri care iti promit un suflet mai plin decat am putut sa-l am vreodata. Daca macar existi. Daca nu esti prea romantios, naiv, mandru sau prost. Sau mai ratacit chiar decat mine.

Te astepti poate sa-ti vorbesc intr-un limbaj sofisticat, dar cuvintele catre tine nu pot fi decat banale. In vise nu ai atingeri, si nici mangaieri si nici priviri infiervantate. In vis nu ai chip, nu reusesc sa-ti simt prezenta. Apari rar, pleci des. Dar vii vreodata cu adevarat?...

Iar tu... nu cred ca tu ranesti sau jignesti cu rea credinta, nu cred ca adresezi cuvinte pe care nu le mai poti lua inapoi niciodata, nu cred ca nu vezi si dincolo de sani si picioare dezgolite, nu cred ca ma dai uitarii cu una doua, nu cred ca ai putea sa ma dezamagesti fara sa-ti para rau. Te-am asteptat. Nu secole, caci timpul ne este dat cu masura. Nu mereu, caci am gasit alte lucruri mai bune de facut. Au fost si alte lucruri palpabile, vii care m-au tinut departe de tine. Uneori. Cand nu am plans de dorul altora. Dar nu mai am rabdare...

Astept acum un semn sa ma contactezi, o chemare care sa-mi spuna pe nume, stiind ca sunt eu. Astept. Oricat. Un semn. Un gest. O soapta. O vorba. Ceva. Orice. Dar de la tine primul.

Dana Negoita

Garbo

Ultima actualizare: 9 Septembrie 2020 @ 03:09

• 
• 

Mai multe despre Garbo