Încotro se duc prietenii blănoși atunci când mor? Sper că există în Rai un loc special unde patrupezii să dea fericiți din codițe!

Pierderea unui animal este nedreaptă, chinuitoare ș bineînțeles, dureroasă. Cu toții sperăm ca prietenul patruped, care între timp a devenit un membru al familiei, să ne fie alături o parte bună din viață, însă realitatea poate fi, și de cele mai multe ori așa este, cu totul alta.

Membrii familiei cu codițe jucăușe și ochi iubitori ne iubesc în modul lor unic, în care nu au nevoie de cuvinte, ci de simțuri. Atunci când animăluțul nostru alege să plece din această lume, simțim un gol, însă există un loc din inimă care va păstra mereu vie amintirea celui ce ne-a fost prieten loial o bucată de timp.

Ce este de-a dreptul ciudat este că pentru patruped acea bucată de timp petrecută cu el reprezintă însăși viața lui toată. Există un citat foarte frumos pe internet, și anume „câinele/pisica ta își petrece o viață întreagă așteptând să ne întoarcem acasă“, iar nimic nu este mai adevărat.

După ce prietenul blănos moare, parcă încă aștepți să îl vezi plimbându-se prin casă sau moțăind într-un colț al dormitorului. Însă, sufletul lui dă din codiță într-un alt loc mai frumos și liniștit, sper eu.

Am mulți prieteni blănoși care au plecat după o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, acolo undeva. Iar acest undeva sper să fie o parte din Rai, o parte unde toate animalele pot fi în sfârșit în siguranță și pot trăi libere, unele cu altele. În viziunea mea, Raiul animăluțelor este un loc atât de liniștit, cu o pajiște imensă unde câinii aleargă fericiți, unde pisicile adorm sub copacii umbroși, unde fluturii zboară liberi și unde fiecare vietate trăiește în armonie fără frica de fi strivită, omorâtă, chinuită.

Sper să existe acest Rai pentru ei, pentru că știu acolo sus câțiva bunici și copii care s-ar bucura tare să mângâie patrupedele care au plecat de lângă noi! Iar ele au multă iubire de oferit, poate chiar și mai multă acolo în ceruri!

Povestea lui Miți

Am crescut dintotdeauna cu câini, muuulte pisici, ba chiar am avut și papagali și un acvariu cu pești. Am învățat-o pe fetița mea să iubească fiecare vietate, să aibă grijă să nu calce furnicile care și-au făcut mușuroi în mijlocul drumului și să ofere apă oricărei pisicuțe care trăiește pe stradă.

În ultimul an mi-au murit trei pisici. Trei pisici și-au dat ultima suflare și au plecat să toarcă într-un loc în care natura, oamenii și animalele sunt cu toții într-o stare de pace.

Miți a fost luată de pe stradă, așa cum au fost toate pisicile mele, de către bunicul meu. Pisică albă, cu pete maronii, Miți avea o burtă gigantică, plină cu pui. În comparație cu altă pisică ce își trăia zilele pe străzi, Miți nu avea nimic deosebit, însă pentru bunicul meu a reprezentat o prietenă loială și iubitoare.

Miți a dat naștere celor 6 pui și țin minte și acum când o dată, luând unul dintre puii ei pentru a i-l duce unei fete care dorea să îl adopte, Miți a plâns și m-a urmărit câteva străzi distanță. Îmi pare rău, Miți, nu am știut ce înseamnă să fii mamă până când nu am devenit una. Acum știu că ți-am rupt sufletul atunci...

Ulterior, Miți a fost castrată, așa cum sper să fie toate pisicile! Pisica albă, cu ochi verzi și coadă ascuțită și-a dedicat viața fiind ajutor de nădejde pentru bunicul meu. Ea mergea pas cu pas lângă cel care a salvat-o de pe stradă atunci când bunicul meu ducea gunoiul sau mergea la magazin. Totuși, ea știa și să aștepte, asta pentru că drumul până la magazinul unde bunicul meu făcea cumpărături era ceva mai departe, iar ea îl aștepta nemișcată, la jumătatea drumului, sub un copac, în apropierea parcului.

Bunicul meu o iubea cel mai mult pe Miți, iar sentimentele au fost reciproce. Pisica i-a arătat recunoștința bunicului meu până în ultima zi, apoi ea s-a stins lângă irișii abia înfloriți, în casa unde a fost adoptată, îngrijită și iubită.

Miți simțea că urmează să plece de aici, iar cu o seară înainte de a muri, ea a stat într-una în brațele bunicului meu dând încet din codiță. A doua zi, Miți a zăcut mult, până când s-a dus în grădina unde mă aștepta mereu să vin acasă, dar și să intre în casă, poate, poate, o primi ceva bun.

Miți s-a lipit cu capul de crinii parfumați din curte și a stat câteva ore nemișcată, însă inima îi bătea. Muștele roiau deja în jurul ei, dar Miți nici nu a clintit. I-am învelit corpul cu o pătură și am mângâiat-o. Am vorbit cu ea și i-am zis că este în siguranță și că este doar o călătorie. Am asigurat-o că va merge într-un loc liniștit și că la un moment dat, târziu sper, ne vom revedea și o voi mângâia din nou. Până atunci, i-am zis în continuare, o vor mângâia sufletele pure ale copiilor din Cer, dar și inimile pline de iubire ale bunicilor de acolo.

I-am zis că a fost și este iubită. Poate asta este tot ce vrea să audă un suflețel în ultima lui suflare. Că a însemnat ceva pentru noi, că a fost nu doar salvat de la o viață incertă de pe străzi, ci a fost iubit, prețuit.

Miți mi-a întors apoi capul, întorcându-și privirea spre flori. Suflețelul ei s-a dus în acel loc unde florile sunt veșnic înflorite. Și sper că a fost primită cu crini, pentru că acesta a fost mirosul din ultima ei suflare.

Acest articol este pentru toți membrii familiei mele care au plecat prea devreme: Nero, Tips, Miss, Miți! Sper că ați găsit mâncărică bună și jucării de ronțăit acolo unde sunteți! Sunt sigură că într-o zi ne vom iubi din nou! Până atunci, eu voi continua să iubesc animăluțele de aici, care au nevoie în continuare să fie salvate, îngrijite, mângâiate!

Maria Crisan

Ultima actualizare: 2 Iunie 2022 @ 04:06

Mai multe despre Maria