Ultimul metrou numit iubire

Cu siguranta s-ar simti mai libera, mai curajoasa, poate mai trista…

“Atentie, se inchid usile”.

Clipi o data: “Acum ori niciodata”.

Clipi de doua ori. Pasii sai grei atinsera metroul rece ca intr-un salt spre moarte. Simtind o mana nevazuta ce o impinsese afara, fata se uita in urma-i, cu disperare si revolta, neschitand insa niciun gest de uimire.

Bratele lungi o cuprinsera, iar ea ii apuca cu disperare hainele, ingropandu-si chipul in pieptul lui.

Numai tipatul surd al metroului tradator putea acoperi lacrimile sale de disperare si cutitele reci pe care le simtea acum in picioare.

Isi stranse ochii din nou o data, de doua ori, trase aer adanc in plamani Privi pentru ultima data tunelul adanc si negru la capatul caruia se mai vedea inca luminita metroului ei.

Poate alta data. Poate in alta zi va avea curajul sa se ascunda pe vre-un scaun rupt si nevazut al unui vagon nebanuit de barbatul de langa ea sau de destinul ce se incapatana sa ii joace atatea feste.

El o tinea de mana, tragand-o si incercand sa ii sa mareasca pasul spre iesire, rupand-o de un trecut ce acum atarna de un fir de ata.

Fata ramasese, insa, cu privirea atintita spre metroul salvarii ei, planuind in gand o alta evadare. Ii veni in minte un ultim gand pe cat de crud, pe atat de adevarat: oricate incercari ar fi facut, oricate sperante sau visuri ar fi reinviat, la capatul drumului ei cu metroul nu se va mai afla niciodata el.

Si-atunci... oare mai avea vreun sens?

Un articol de Marina Rasnoveanu

Garbo

Ultima actualizare: 9 Septembrie 2020 @ 03:09

• 
• 

Mai multe despre Garbo