Ruine din iubire

Eu stiu. Stiu ca pot. Stiu ca pot sa uit. Stiu sa iubesc ploaia, sa iubesc viata, sa nu blestem destinul mai mult decat trebuie, dar ea, iubirea, nu stie... Iubirea nu stie cand sa poarte umbrela, habar n-are sa se apere de vanturi, de ploi, sa se transforme in piatra, nici prin cap nu-i trece sa-si tina coloana vertebrala dreapta... Nu stie cand sa plece cu capul demn. Nu stie sa paraseasca, nu stie sa ramana acolo unde e dorita. Iubirea asta a locuit intr-un cladire veche, cu turnuri construite dupa forma visurilor si porti odinioara larg deschisa care acum s-au inchis. Ma intreb daca pe locul ei se mai poate construi ceva mai solid.

Iubirea asta nu a stiut niciodata sa zambeasca inapoi, sa ridice capul spre cer si sa-si consolideze radacinile in pamant. Iubirea asta nu mai locuieste intr-o casa. Pe vremuri stia. Si traia intr-o casa cu tapet la moda, cu visuri tesute, cu camere inalte si paturi de imbratisat zile si nopti intregi si habar nu avea ca tot ce pierzi nu ai avut. Iar eu zambesc. Ii zambesc acum. A trecut mult timp... Atata... A fost parte din tine. A trait in tine. A fost casa ta, ti-a fost cel ma dulce si odihnitor acasa. Din fosta casa tot ramane ceva.... un blestem, o legenda, o amintire, o piatra, o poveste bantuita de trecut, o poza salvata si ascunsa, ochi care te priveau pe dupa perdea... ceva care nu te lasa sa uiti.

Sunt fericita din nou. Fericita sa pot sa zambesc si sa imi trec privirea peste pozele cu tine, peste alte locuinte cu suflari de oameni si viata. Reusesc din ce imi ce mai bine sa imi controlez amintirile. Sunt stapana lor. Las doar ceeea ce imi produce placere sa iasa la suprafata. Dar nici ceea ce a fost rau, gresit, cum nu trebuia sa fie, nu ma mai atinge. Fac plimbari lungi pe unde ma poarta pasii. Nu e o intamplare ca trec zilnic pe langa acelasi loc gol si sa nu mai ma misca nimic. Au trecut parca secole intregi de atunci si ne despart parca eternitati si mai mari. M-am luptat mult cu mine. Si totusi nu pot sa nu ma intreb - de ce... de ce nu poti sa-ti faci inima sa bata cu mai putina durere cand treci pe locul in care azi sunt doar daramaturi? Au fost odinioara aici ziduri. In interiorul zidurilor s-au facut promisiuni. Au trecut cutremure peste ele, peste tot ce-a fost frumos si pur. Praf si miros de dureri vechi mai ies din ele. Amagiri... Fum... Praf... Oamenii care le-au rostit si urechile care le-au ascultat credeau in ele. Acum sunt doar niste daramaturi, exista doar piatra, pamant, moloz, ruine superbe, ruine de care iti este mila. Se mai inalta ceva din nimic?...

Dana Negoita

Garbo

Ultima actualizare: 9 Septembrie 2020 @ 03:09

• 
• 

Mai multe despre Garbo