Tupeul nebun de a spune �multumesc�

Imi este greu sa ma ridic de pe scaunul meu magic din metrou dupa 8 ore de munca pentru a ceda locul meu unei persoane in varsta. Dar inca ma ridic... in virtutea celor 7 ani de acasa care nu m-au parasit niciodata in ciuda varstei reale. Picioarele, oricat de obosite, se ridica silit, pentru a face locul altora si mai obosite. Daca mai primesc vreun “multumesc”? Uneori da. Ultima oara am primit o inghionteala grabita a omului disperat si fericit ca oasele au in sfarsit ocazia sa poposeasca pe amaratele de scaune. Cred poate fi si acesta vreun fel modern, autohton, uitat sau nonconformist de a spune “multumesc”...

Stiu cat castiga un cersetor anual. Mai mult decat mine. Stiu unde se presupune ca ajung banii, stiu ca nu ar trebui sa incurajam darea aiurea de mana. M-am educat astfel incat rareori mai ma sensibilizeaza replicile iscusite a vreunuia dintre ei. Dar se mai intampla. Mi se intampla sa ma impresioneze povestea sau infatisarea unuia ca sa devin motivata sa deschid portofelul. Mi s-a intamplat insa ca in loc de o privire recunoscatoare sau un soi de “multumesc “sa primesc o privire indrazneata si dezamagita si niste cuvinte bosumflate: “da' daca tot dai, da si tu mai mult!”. Iar traficul este exemplul cel mai concludent de loc in care daca lasi o alta masina sa treaca, nu esti omul care primesti multumirile, ci esti blegul, fraierul sau, cel mai probabil si cel mai sigur - muierea proasta si ametita.

Achizitionarea unui pachet de tigari s-ar solda cu un multumesc din partea ta, a cumparatorului, daca ochii plictisiti ai vanzatoarei nu ar scruta sfidator clientul urmator in timp ce tie iti tranteste detasata si indiferenta restul. In ce chiosc din cartier vanzatorul ti-a adresat un “multumesc” afabil? In ce tara?... In care primarie sau institutie publica din Romania functionarul iti raspunde zambitor si amabil si nu iti serveste informatiile pe un ton de sila, plictiseala si “hai sa scap repede si de asta”? In ce lume, ma intreb.... In care viata?

Rau faci, rau gasesti. Bine faci, tot rau gasesti. Cam asa cu mentalitatea generala a romanilor de astazi. Cam asa cu oamenii care se raporteaza unii la altii, ale caror actiuni se intersecteaza involuntar, care fac parte din aceeasi societate, care sunt pusi in fata faptului implinit si nevoiti sa comunice, sa socializeze si sa ceara unii de la altii. Mi-a retinut atentia o postare interesanta pe blogul lui piticu. E greu sa zici multumesc?... Constat ca da. Din nefericire, a spune “multumesc” in societatea actuala de azi a devenit un obicei mult prea greu, aproape imposibil... Aproape ca ti se prabuseste lumea in cap cand il primesti uneori, aproape ca nu mai stii uneori cu cate sunete se pronunta daca esti in postura de a-l oferi, aproape ca iti este jena si rusine sa mormai sau sa spui sub orice alta forma cuvantul magic, aproape ca iti este teama sa arati ca poti fi bun si respectuos intr-o lume rea si lipsita de respect. Cat de dificil este procesul de a multumi si cat efort trebuie sa depui in privinta aceasta? Aproape ca iti pica titulatura de cetatean mandru de urbe daca faci acest lucru cu niste necunoscuti. Aproape ca ne-am iesi din statutul nostru de romani incrancenati si de figuri incrancenate. “Multumesc” a devenit un privilegiu rezervat doar celor apropiati, doar celor care respira, traiesc si lucreaza in acelasi mediu cu tine, doar colegilor sau cunoscutilor.

Garbo

Ultima actualizare: 9 Septembrie 2020 @ 03:09

• 
• 

Mai multe despre Garbo