Tupeul nebun de a spune �multumesc�

Mai demult, candva, “multumesc” era o arta simpla, un ritual banal, niste reguli elementare (nu se spunea de prea multe ori caci riscai sa cazi in ridicol), un semn de respect, de apropiere, de comunicare eficienta, de relationare corecta si sincera intre oameni. Trebuia doar sa-ti misti putin buzele in virtutea unui cuvant care suna atat de bine a educatie, a 7 ani de invataminte primite de acasa, a interactiune politicoasa. Mai mult, uneori nici nu trebuia sa murmuri cuvantul. Era suficient zambetul sincer. Astazi, ne este frica sa spunem “multumesc” pentru ca ne este frica sa nu fie primit cum nu se cuvine sau, cel mult, cu niste ochi cioras aruncati catre tine. Astazi, “multumesc” e invechit, are iz de “comunism”, iar cand este, cand minunea se intampla, multumesc-ul este mai mereu grabit, fortat, imbracat cu ostilitate si incarcat cu neadevar.

Ne este frica sa primim un “multumesc” pentru ca pare ireal de fals, artificial si mincinos. Ar trebui ca astazi, prin “multumesc”, sa demonstram ca nu ne-am vaccinat inca cu de toate, ca nu ne-am imunizat de tot... nici chiar la recunostinta, la apreciere, la respect unii fata de ceilalti. Pentru a spune “multumesc” si a o spune sincer ne trebuie curaj, tupeu si luare de atitudine impotriva mitocaniei, impotriva indiferentei, mai rea uneori decat nesimtirea. Cel mai greu este sa daruiesti, cel mai usor este sa primesti si cel mai simplu, cel mai specific noua, oamenilor grabiti de astazi, este sa uitam sa spunem “multumesc”. Cel mai grav este... ca nu mai stim cum sa spunem “multumesc”.

Garbo

Ultima actualizare: 9 Septembrie 2020 @ 03:09

• 
• 

Mai multe despre Garbo