Suflete ratacitoare

Sunt oameni care ratacesc de colo colo in viata, suflete care pornesc in calatorii fara bilet, fara destinatie, persoane cautand nu neaparat un sens, ci 'acel sens", revelator, suprem, aducator de liniste si impacare cu sine. Sunt oameni care nu stiu unde si-ar dori sa ajunga, oameni care nu se mai gasesc pe ei insisi - sau poate nu s-au gasit niciodata..., oameni care stiu de unde au plecat, dar care nu stiu incotro sa se indrepte, oameni care nu se simt niciodata ca acasa, oameni care isi cauta inceputul de fiecare data cand totul se sfarseste, oameni care au iubit, iubesc, au ocolit, au ales gresit, au ales bine, nu au ales deloc, oameni care isi arunca viata inspre necunoscut, oameni care pleaca mereu dintr-un loc spre altul, sperand ca vor gasi spatiul in care sa ramana pentru totdeauna. Suflete ratacitoare, le spunea frumos intr-o carte, suflete blestemate intr-un film oarecare. Foarte probabil sa fiu unul dintre ele.

Mi-am vandut sufletul de mai multe ori in viata. L-am dat la schimb pe o nimica toata. Pentru o promisiune de iubire. Pentru a nu lasa raul sa mai ma atinga, pentru ca ploaia sa nu mai mi se para rece, pentru ca pelerina mea sa reziste vijeliilor puternice, pentru ca data viitoare sa nu mai fac cunostinta cu suflete urate. L-am pus ramasag pentru un vis ratacit. Pentru un alt suflet. Pentru un alt trup sperand ca intr-o buna zi o sa-mi dea si sufletul. Pentru o dorinta naucitoare de fericire. Sau l-am vandut pe bani grei, pentru dorinta de a acumula averi pe care sa nu le poti masura in crize si caderi de burse. Tot pentru un vis. O banala dorinta de mai bine. Cred insa ca atunci cand o sa vada locul ales, cand o sa recunoasca omul pereche, cand o sa se simta la locul si momentul potrivit, cand o sa se simta ca acasa, sufletul o sa prinda viata din nou. Poate ca sanse la o rascumparare viitoare mai sunt.

Uneori l-am pierdut pur si simplu fara sa ma chinuie dorinta de a-l mai regasi vreodata. L-am pierdut de fiecare data cand cei din jur m-au ranit, de fiecare data cand am pierdut pe cineva drag, odata cu ochii pe care nu aveam sa-i mai vad niciodata, odata cu vocea care nu se mai gasea sa-mi strige numele, odata cu amintirile pe care nu le mai putea intoarce nimeni, cu fiecare palma luata de la viata, destin, om, timp sau Dumnezeu, cu fiecare plecare, cu fiecare venire, cu fiecare lacrima, cu ultimul adio.

Mi-am luat sufletul, l-am impaturit in patru si l-am inghesuit intr-un colt de geamantan, la indemana ca sa pot sa-l scot atunci cand am nevoie. Am plecat de data aceasta cu el, cu sufletul meu, intr-o calatorie nesfarsita, fara destinatie, fara scop, cu inca putina speranta. Este ultima lui calatorie. Ultima statie. Ultima sansa de rascumparare. Ultima sansa. Si apoi trebuie sa ma dau jos definitiv.

Gudrun

Foto: Hepta.ro

Garbo

Ultima actualizare: 9 Septembrie 2020 @ 03:09

• 
• 

Mai multe despre Garbo