Cimitirul vesel al fostelor iubiri

Intr-un loc secret, departe de privirea curiosilor si ascuns curiozitatii intrusilor, se afla un loc ciudat, poate locul locul cel mai ciudat din lume, locul in care nu cad razele soarelui, nu adie vantul, nu patrund zambetele, nu se aude niciun cantec, oamenii par ca uita tot ceea ce a fost frumos si nu-si mai amintesc nimic de bine. E suit intr-un varf de cladire inalta, cea mai inalta, astfel incat nimeni, cu exceptia celor care se cred indreptatiti sa patrunda in spatiul magic, sa nu aiba acces la el. Toti cei care au iubit vreodata cu adevarat vin destul de rar aici sa se inchine pietrelor cioplite, dar cand vin, uita sa mai plece.

Cei care au iubit nu vin niciodata neinsotiti. Dar nici nu aduc flori, zambete si voie buna. Vin insotiti de regrete si remuscari si se intorc de fiecare data in lumea lor nu cu inima mai plina, ci mai goala, mai pustiita decat atunci cand s-au intors. Au privirile fixate spre inapoi si nu indraznesc sa priveasca intru totul inainte. Orele de vizita nu sunt niciodata regulate. Intervalele si momentele vizitelor te iau intotdeaua prin surprindere. In inima au resturi triste ramase una cate una de la fiecare iubire apusa. Se aude un zumzet incet... sunt tot ei, aceiasi oameni care au iubit odata, inganand incetisor balada fermecata a lui “cum ar fi fost daca...”. De fiecare data cantecul e mai nepamantean, are in mod inexplicabil alte versuri, mai inspaimantatoare, mai fanteziste...

Pe pietrele funerare sunt inscriptionate una dupa alta durerile si nemultumirile, insa majoritatea celor care vin ar dori sa vada alaturi un numar de telefon, o adresa de mail recenta spre care sa isi trimita plangerile si dorurile nevindecate. Jalea este muta, intensa, de durata mai scurta sau mai lunga. In aer pluteste de fiecare data aroma de parfum tare, parfumul in care se scalda iubirea respectiva. Sa va spun care sunt gandurile celor care patrund in in acest spatiu? “De ce”?.... Este cel mai apasator si dureros gand. “Oare am facut tot ce s-a putut?”... cel mai chinuitor. “Oare o sa mai iubesc vreodata”? Cel care te cutremura... te ravaseste pana in maduva oaselor.

Unii il confunda cu o casa bantuita in care se plimba de colo colo stafia unui 23 aprilie - ziua in care l-ai cunoscut prima oara, amintirea unei ploi marunte de primavara – ploua marunt si nesuferit cand v-ati luat adio, un pulover fabricat dintr-un material special care nu se calca niciodata – stii tu cel mai bine principiul care a stat la baza cumpararii lui, o rama foto rupta in doua si apoi lipita la loc cu banda adeziva. Este insa un cimitir. Fiecare mormant si ridicatura de pamant sunt considerate a fi sfinte, mai frumoase decat toate cele care or sa-i urmeze dupa, mai frumoase decat toate sufletele vii din viata reala. Cu putine exceptii, mai toti il vizitam cu ochii in lacrimi, cu regrete in suflet, cu urme de tristete, cu amintiri deloc apuse. In acest cimitir ghinion si Dumnezeu sunt invocati cei mai des. Dar Dumnezeu nu a dormit niciodata in asternuturle tale. Ghinionul, ca si norocul, sunt aleatorii. Acest cimitir ar trebui sa fie vesel. Nu amintirile si umbrele fostelor iubiri ar trebui sa fie eterne, ci recunostinta.... Recunostinta eterna fostelor iubiri. Iar despre mortii frumosi care ne-au facut viata frumoasa si ne-au inflorat chipurile odinioara sa se vorbeasca numai de bine!

Dana Negoita

Foto: Hepta.ro

Garbo

Ultima actualizare: 9 Septembrie 2020 @ 03:09

• 
• 

Mai multe despre Garbo