Sunt mandra ca sunt romanca...

Ma uit la tanara generatie, copii, adolescenti, care sunt mai batrani decat noi, mai batrani si mai satui de viata decat stramosii nostrii, care si la 60 de ani porneau in batalie pentru cucerirea sau apararea teritoriilor in care au copilarit, crescut, facut copii si care au udat cu sangele lor, chiar daca poate suna patetic, pamantul pe care noi, azi, il calcam, fara a fi multumiti, dimpotriva, parca cu ura fata de simplitatea, naivitatea sau patriotismul lor.

Nu sunt patrioata, nu sunt sovina, nu sunt nici macar recunoscatoare actualei puteri. Insa nu pot sa uit ca istoria, chiar daca subiectiva si pe alocuri plictisitoare, ne vorbeste despre oameni darzi, bravi, despre eroi care au stiut sa-si apere integritatea, teritoriile sau mandria. Si ma uit la noi, care in plin secol al dezvoltarii ingineriei, in contextul in care Hawking studiaza gaurile negre si ne indruma spre colonizarea spatiului, noi nu facem, in continuare, decat sa ne auto-distrugem sa ne auto-flagelam, sa ne auto-pedepsim si sa ajungem la dizolvare de la sine.

Si nu stiu daca acest secol aduce cele mai bune lucruri si nu lupt nici macar pentru intoarcerea la inocenta initiala, la salbaticie, la non-violenta sau canibalism, insa nici nu vreau sa uitam cine suntem, ca am fost creati cu scopul de a crea mai departe, nu de a distruge totul.

Si iarasi nu sustin ca ar trebui toti sa devenim tarani, sa cultivam pamantul, sa crestem animale, sa murim pentru ele, sa ne anulam personalitatile, visele, idealurile, dar ma gandesc, oare, eu, cu ce contribui la dezvoltarea acestei lumi? Si daca nici eu, nici tu, nici noi nu facem nimic in acest sens, de ce ar face altii si in speta Dumnezeu, ceva pentru noi?

De ce am ajuns sa fim atat de plictisiti si de plangaciosi? La urma urmei, nimeni nu-ti este dator cu nimic, iar viata ti-a fost data ca un dar suprem personal, pe care ar trebui sa-l ridici la rangul de unic, de ireversibil si sa incerci sa realizezi cat mai multe lucruri constructive. Pentru ca nu-i asa, poate dupa ani si ani, vor vorbi si altii despre tine ca despre un erou. Viitorul nu-ti este scris, il scrii tu, in functie de realizarile, drumurile sau popasurile din viata.

Si mai stiu ca nu ar trebui sa ma compar cu cei mai slabi, dar o fac intr-un moment de slabiciune, de mila si compasiune pentru cei care nu vor avea niciodata nici macar jumatate din cat am eu! Si din compasiune pentru mine, care nu m-am ridicat nici macar la jumatatea capacitatii unui om plin de avant! Din mila pentru noi, cei care preferam sa stam linistiti in bancuta noastra, asteptand ca trenul sa treaca pe langa noi, in speranta ca vor mai fi si altele, care sa opreasca si sa ne invite cu fast, fanfare si portarei sa urcam “la bord”!

Un articol de Alexandra Popovici

Garbo

Ultima actualizare: 9 Septembrie 2020 @ 03:09

• 
• 

Mai multe despre Garbo