Lectia de viata

Ma intorceam deunazi de la o conferinta din Bucuresti. Ajunsesem a de obicei cu doua minute inainte de plecarea trenului din gara. Urc grabita in primul vagon fara sa ma uit ce numar am rezervat. Abia reusesc sa imi trag sufletul si trenul se si pune in miscare. Multumesc celui de sus pentru bafta si indraznesc sa il rog sa imi gasesc si binemeritatul loc platit.

Il gasesc in sfarsit dupa ce traversez jumatate de garnitura, dar cel putin, in compartimentul mult tanjit erau doar doua persoane. Adevarata mana cereasca - imi spun eu - caci dupa alergatura din ultimele zile prin Capitala, o clipa de liniste era tot ceea ce imi doream. Intru cuminte, salut respectuos, imi asez putinul bagaj deasupra, ma fac comoda si in mod firesc, imi observ partenerii de drum.

O familie, poate. El inalt si demn, imbracat intr-un costum clasic, ea micuta si grijuluie, atenta la fiecare miscare din jurul sau. Tarziu am observat ochelarii fumurii ai barbatului care statea intr-o pozitie nefiresc de rigida, pe locul de la fereastra.

-Ati alergat ceva, imi spuse barbatul cu ochelari fumurii.
-Da. Recunosc eu, derutata putin de faptul ca fata lui nu se desprinsese de fereastra, de parca eu as fi fost undeva in acea directie. E orb, m-am gandit eu si am lasat dialogul frant in acel punct, nestiind cum sa reactionez.

- Noi ne intoarcem de la munte. Am fost in vacanta. Imi era dor de zapada, continua interlocutorul meu.
Complet debusolata si nestiind cum sa reactionez, privesc spre micuta doamna ce-i statea alaturi. Aceasta ma privea zimbind, multumita parca de faptul ca barbatul de alaturi se simtea bine. Imi revin intr-un tarziu si raspund ca ii invidiez putin pentru faptul ca s-au bucurat de zapada. Pentru mine ideea de vacanta era inca departe. Furata de chipul blajin al necunoscutului din fata mea, dar si de mersul molcom si sacadat al trenului, intru intr-un dialog gen confesiune, asa cum deseori se intampla in aceste ocazii.

Ii povestesc despre toata alergatura de care am avut parte in Bucuresti, de aglomeratia si agitatia de la conferinta, si observ cum isi schimba expresia fetei in fiecare moment al povestirii mele, ca si cum ar fi trait odata cu mine aceleasi intamplari.

-Aveti un suflet deschis si bun, zise el. Sunteti micuta si...Si a inceput a ma descrie atat fizic cat si moral cum cred ca nici mama mea nu ma mai stia. Am ramas muta de uimire. Nici nu mai respiram. Ma recunoscusem in tot ceea ce spusese pana atunci.

Garbo

Ultima actualizare: 9 Septembrie 2020 @ 03:09

• 
• 

Mai multe despre Garbo