(P)Visul unei zile de iarna

Martin, puiul de urs, deschise incet ochii, gadilat de o raza furisata in barlogul bine ascuns in padure. „Oaaaaaaau, cata zapada!”, se gandi Martin. „Ce bine ca nu hibernez, ci doar imi dorm somnul dulce de iarna. Daca as fi hibernat, temperatura corpului meu ar fi fost foarte scazuta, apropiata de cea de afara – brrrrrrrrr –, iar bataile inimii ar fi scazut si ele foarte mult. Asa, ma pot trezi usor din somnul meu de iarna si poate dau o raita pe afara. Asta daca nu ma roaga mama sa stau cu astia mici. Asa-i cu ursoaicele, unele nasc pui chiar si pe timpul iernii.”

– Martin, te-ai trezit?, mormai mama in limba ursuleasca.

Cum? Nu stiti ce-i aceea limba ursuleasca? E simplu: mama urs comunica, „vorbeste”, cu puii ei printr-un fel de grohait.

– Da, mama! Ma gandeam sa mananc repede ceva si sa dau o tura pe afara. E atat de multa zapada!
„Ce baiat frumos am!” isi spuse plina de mandrie mama urs. „Ce mare si voinic este! La nastere, nu avea mai mult de 25 cm. Si abia cantarea cat o franzela mai maricica, vreo jumatate de kilogram. Acum, e o mandrete de urs de 200 kg. si aproape un metru si jumatate, la nici 3 ani ai lui. In ritmul acesta, in cativa ani il poate intrece pe tatal urs, cel mai voinic examplar de la noi din familie, care la 25 de ani avea peste 2 metri si aproape 400 kg.”

– Martin, poti sa iesi, dar ai grija pe unde te joci! Santierul de la drumul care se construieste atat de aproape de casa noastra este periculos! Stii ca au venit tinerii aceia hotarati, iubitori de natura, si au blocat drumul asta-vara, ca sa stopeze contructia ilegala.

– Da, imi aduc aminte, mama! raspunse Martin. Stateam ascuns dupa tufele de zmeura, ma uitam la ei (dar nu am iesit sa ii salut, sa nu ii sperii!) si ma gandeam ca ar fi minunat sa reuseasca si drumul sa nu treaca tocmai prin mijocul padurii, chiar prin casa noastra.

„Si de-ar fi numai atat.”, se gandi cu amaraciune mama urs. „Si pensiunile, si restaurantele care s-au construit atat de adanc in padure. Si oamenii care vin sa se bucure de peisaj si de aer curat, iar cand pleaca lasa atata mizerie in urma lor... Noi, ursii, avem un miros foarte fin. Simtim mancarea de la o posta. Si cum sa te mai duci prin padure, sa cauti mure, afine, radacini, miere de albine, pasari, hrana noastra preferata, cand atatea mirosuri de mancare „de oameni” iti trec pe la bot?

Garbo

Ultima actualizare: 9 Septembrie 2020 @ 03:09

• 
• 

Mai multe despre Garbo