Vis de copil

- Nu vrei sa vorbesti cu mine? – se auzi iar vocea de baiat. Deci nu visa. Nu innebunise.

- Eu... eu... – se balbai prosteste, cuvintele se chinuiau sa se formeze pe buzele frumos creionate dar mute prea mult, mult prea mult timp.

- Tu ce? – zambi baiatul amuzat. „Stiam eu ca traieste!” Zambi din nou si o lua de mana. Mana intinsa a ruga se-ncalzi, palma tremura inclestata de degetele puternice ce-o apucasera parand ca nu-i mai dau drumul niciodata.

- Haide, paseste! – o indemna acum, zambind continuu, si ea simti pentru prima data acea reala, fascinanta caldura... umana.

Trupul pasi singur catre el, mana i-o strangea cu putere. O cobori si o tinu in brate.
- Tu ma vezi? – reusi cu greu sa silabiseasca.

El rase ras cristalin. Doamne, voce sfanta!
- Sigur ca te vad, prostuto! Nu dupa tine am venit?! Si o mangaie pe cap, parinteste. – Hai sa mergem acasa...

Pasii pasira acelasi drum. Inimile batura aceeasi dulce melodie. Parfum de roze plutea in aer. Visul de copil se implinise devenind „acasa”.

Un articol de Doralinda Stanescu

Citeste si MIRACOL, un articol purtand semnatura aceleiasi autoare

Garbo

Ultima actualizare: 9 Septembrie 2020 @ 03:09

• 
• 

Mai multe despre Garbo