Aceasta NU este o poveste de iubire!

Citate de noapte bună - Mesaje inspiraționale pentru un somn liniștit

20 Decembrie 2024

Ce au în comun camioanele, tractoarele, semiremorcile, dubele și furgonetele?

20 Decembrie 2024

19 Septembrie 2011 publicat în Lifestyle

La inceput o numesti frumos iubire... sau poveste de iubire. Te uiti la ea cu mirare. O hranesti cu nepatruns, cu dor imens de fericire. O tii la sanul tau sa se faca mare si frumoasa, o tii cu toate sperantele si visurile nefrante care s-au nascut vreodata.

La inceput o numesti frumos iubire… O hranesti cu nepatruns, cu dor imens de fericire. Te uiti la ea cu mirare. Cu nesat. Iti pare atat de bine…. O privesti cu intelegere. O pipai cu varful degetelor. Miroase a rost de implinire. O tii la sanul tau sa se faca mare si frumoasa, o tii cu toate sperantele si visurile nefrante care s-au nascut vreodata. O tii asa cum ai tine un copil, asa cum ti-ai dori sa faci om mare un copil. Strans. Strans de tot...Cu toata forta inimii tale adunata.

Il cresti cu foc si drag, cu certitudinea ca intr-o zi copilul tau o sa fie rege peste un regat al sau, cu certitudinea ca de data aceasta nu o sa se mai impiedice de cuvinte, nepasare, indiferenta, singuratati tacute si goale. Si te intorci intreg, asa cum esti, catre copilul tau cel drag. Daca nu te intorci catre el cu toata inima ta, cu tot ce este pur, frumos, neatins de dureri trecute, cum ar putea sa fie altfel? In pamantul fericirii nu are rost sa sfredelesti durere.

Iar intre tine si acest copil nu exista obstacole, nepotriviri, desincronizari. Nu exista “ca este gresit”, “nu este nici bine”, “hai sa ne razgandim”, sa ne ranim, sa ne iertam si sa ne ranim din nou. Este un copil frumos care creste, pe care il cresti, care te creste mare. Este o poveste prin care cunosti, il cunosti, te cunosti. Sunteti facuti parca sa va priviti tacut unul in ochii celuilalt si sa intelegeti ca viata a facut sa mergeti prin ea impreuna, manuta in mana. Merita sa investesti tot ce ai mai bun in copilul tau frumos.

Si duci aceasta iubire, duci acest copil minunat in locul cel mai sfant si intim care ti-a ramas: il urci in suflet. Iar sufletul il duci in locul aflat cel mai departe de ura si rautate. Si unde ai putea sa-ti duci iubirea si povestea ei daca nu la tarm de mare, la margine de apa, acoolo unde respira apa, unde infinitul sufla viata?

Si incet, incet, cu rabdarea cu care construiesti un munte, ii construieste un palat la margine de mare. Uzi nisipul… Ai lacrimi de fericire destule… Din nisipul umed construiesti ceea ce nimeni nu a mai construit vreodata. Un turnulet, o raza de soare, un curcubeu ce-l inconjoara… o scara, un vis in care crezi… inca o scara.. inca un vis pe care vrei sa-l inchizi in pumnul copilului tau sis a-l sufli din palmas.. ziduri.. mari si inalte.. ca nimeni sa nu poate intra la ele decat cu ganduri blajine… geamuri mari si luminoase… iubirea nu trebuie nici sa va izoleze de restul lumii, de lumina, viata, drumul principal pe care il urmeaza la un moment dat toti oamenii… entuziasm… nu poti sa cresti nimic fara sclipirea de viata… camera… iubirea cere intimitate si fuga de ochii curiosi ai lumii.

Vrei sa-i dai o forma... Oare ce forma ar putea sa aiba iubirea daca nu forma ochilor, a mainilor, a buzelor, a degetelor, a pielii, a dezmierdarilor, a soaptelor pierdute? Si… castelul tau e gata. Copilul tau frumos este rege peste cel mai frumos palat ridicat vreodata. Locuieste, traieste si creste fericit aici, crezand ca o sa fie pentru eternitate.

Dar intr-o zi… intr-o zi oarecare un val mic a sters un turnulet. Aducea cu el reprosuri si cuvinte gresite. Intr-o alta zi, soarele prea arzator a uscat prea tare nisipul uneia dintre camere. Ne-am trezit straini unul langa altul. A fost apoi o ploaie scurta care a facut zidurile sa crape de atata ape. Imediat, un om rautacios a calcat intentionat sau neintentionat tocmai turla cea mare a castelului. A patruns ulterior o furnica in fundatia solida.. doua a doua oara, apoi au invadat toate deodata castelul… vorbele rele si certurile au spart ferestrele castelului… reprosurile au impiedicat lumina sa mai patrunda prin fostele ferestre. Scarile s-au prabusit cand copilul cel frumos si-a dat seama ca nu mai are nici vointa, nici puterea si nici aripile sa le urce.

Intr-o zi oarecare, copilul cel frumos s-a trezit ca de regatul lui s-au ales vantul si nisipiul. Are lacrimi in ochi, dar nici nu mai stie sa planga. Ii e ciuda. Il incearca un junghi de amareala, dezamagire, trezire... un sentiment necunoscut, indepartat, strain si rece… nu seamana deloc cu ceea ce simtea frumos si usor pana acum.. de data aceasta doare. Naucit, bezmetic, asteapta sa fie cald si bine ca sa poata sa construiasca un alt castel de nisip. Sau… cine stie… la momentul potrivit… de data aceasta din piatra.