Jurnalul unui om bogat, dar nefericit

Omul are nevoie de o poveste pentru a invata sa isi traiasca viata. Psiholog Constantin Cornea

“Intr-o dimineata, m-am 'trezit' ca sunt pe acoperisul cladirii in care isi are sediul firma mea si ma balanganeam, gandindu-ma daca este cazul sau nu sa ma arunc. Simteam ca nu mai pot, ca nu mai este cale sa fiu fericit sau inteles, cu atat mai putin sa fiu apreciat pentru tot ceea ce facusem pana atunci.

Sotia ma blama in tot ceea ce spuneam sau faceam, copiii nu stiu decat ca vor bani, angajatii au impresia ca muncesc pe degeaba iar prietenii habar nu au de ei si de viata lor.

Cand eram student, credeam ca fericirea in viata consta in a forma o familie cu o femeie pe care sa o iubesc si sa ma iubeasca. Apoi, sa construiesc o  afacere prospera in care toti sa fim ca o familie. Ani de zile am crezut ca sunt pe drumul cel bun, insa ma inselam pe mine si se pare ca ii inselam si pe cei apropiati. Munceam mult, mult mai mult decat oricare din angajatii cu pretentii. Munceam pentru ca imi placea ceea ce faceam si imi doream sa aduc bunastare la mine in familie, dar si angajatilor. Firma a crescut, salariile si beneficiile de asemenea, dar multumirea familiei si a lucratorilor parea ca nu va mai veni niciodata. In acest timp s-au nascut si doi copii, pe care i-am considerat lumina ochilor mei.

Primele mari dispute in familie au aparut odata cu aparitia copiilor. Sotia mea, inca inainte de a se naste copiii, a inceput sa citeasca furibund orice ii pica in mana despre parenting. Mergea la cursuri, workshopuri, era in grupuri pe Facebook, parand ca nimeni si nimic nu mai conteaza pentru ea. Mi-am dorit de zeci de ori sa vorbim despre cum vom creste copiii. Cu ce o pot ajuta sau cum ne dorim sa ii ajutam sa se dezvolte. Insa ea le stia pe toate. Ma privea de sus si imi spunea ca, in ceea ce ma priveste, nu are nevoie decat de bani pentru o bona si atat. Am uitat sa spun faptul ca sotia a lucrat la o alta firma, pe un post modest, cu un salariu modest.

De cand a venit primul copil pe lume, sotia nu mai era ea. Mergea de la un medic la altul, fiecare dintre acestia spunandu-i ca nu are nici un motiv sa se ingrijoreze de sanatatea copilului. Insa niciunul nu era bun si nu stia sa puna un diagnostic pentru faptul ca "parca” a avut temperatura, "parca" plange prea mult sau este prea tacut. I-am inteles fricile, am incercat sa vorbesc cu ea, dar nu am reusit sub nici o forma sa o linistesc

            Anii au trecut, ea a schimbat zeci de bone, cateva gradinite, cateva scoli, s-a certat cu profesorii, directorii de scoala sau de liceu, pentru ca nimeni si nimic nu era prea bun pentru copiii ei. Noroc cu scolile private, in care am remarcat faptul ca, pentru suma de bani potrivita, sunt in stare sa o asculte si sa ii faca pe plac, dand copiilor notele pe care ea le dorea. Si totul a functionat pana la Bacalaureat. Cand amandoi au cazut cu medii sub 4.5, a facut contestatii peste contestatii, a urlat, a zbierat, m-a infierat ca nu mi-am facut datoria de tata. Am gasit o varianta sa echivaleze studiile cu o scoala din strainatate, sa repete cumva ultimul an si sa ia un examen de Bacalaureat. A fost singura data in 15 ani cand m-a strans in brate.

            Apoi a urmat facultatea copiilor, private bineinteles, in strainatate normal (aici, la stat, nici nu cred ca i-ar fi primit). Nu pentru ca le-a lipsit inteligenta, ci pentru ca au fost tinuti ani in sir in puf. Li s-a oferit totul si ei nu au dat mare lucru in schimb. De cate ori interveneam, ma ameninta ca divortam si ca ia copiii si pleaca la mama ei. Stiu ca multi vor spune ca trebuia sa fac mai mult. Poate…cine stie… Insa eu am incercat tot ce am putut.

Garbo

Ultima actualizare: 6 August 2019 @ 09:08

• 
• 

Mai multe despre Garbo