Jurnalul unui ipohondru

Omul are nevoie de o poveste pentru a invata sa isi traiasca viata. Psiholog Constantin Cornea

"Anii trecuti am crezut de mii de ori ca voi muri. Aveam niste stari pe care nu le mai puteam controla sub nicio forma. Uneori credeam ca o sa imi sara inima din piept, asa de tare simteam ca bate. Alteori, aveam senzatia ca voi face accident cerebral pentru ca aveam ameteli si stari de voma. Am fost la tot felul de specialisti sa fac o gramada de analize, insa, culmea, nimic nu parea in neregula din punctul lor de vedere. Multi m-au trimis la psiholog sau psihiatru, insa tot timpul ma gandeam ca nu sunt nebun si nu are rost sa le ascult sfatul.

Declicul l-a produs prietena mea. Dupa a nu stiu cata noapte pe care si-a petrecut-o sunand la salvare si apoi la camera de garda, mi-a spus ca nu mai poate. Daca nu ma decideam sa merg la un psiholog sau psihiatru, urma sa ma paraseasca. Nu am crezut-o. In fond, eu eram atat de bolnav incat nu ma putea parasi….

Cand am vazut-o ca isi face bagajele, am crezut ca innebunesc. Am avut senzatia ca lesin si ca voi muri in acea clipa. Cu lacrimi in ochi, prietena mea a plecat dupa ce a sunat la salvare. In acea seara, mi-am spus ca trebuie sa fac ceva, altfel viata mea nu isi mai avea rostul.

A doua zi, am inceput psihoterapia. Nu aveam nici o idee despre ce urmeaza si credinta ca imi pierd timpul si banii inutil, in loc sa gasesc medicul care sa descopere boala de care sufar si sa imi dea tratamentul potrivit. La inceput vorbele treceau pe langa mine, pana cand mi-a atras atentia descrierea atacurilor de panica si faptul ca, cumva, am inteles atunci in mare, mosteneam acest comportament invatat de la mama mea.

Intr-adevar, mama toata viata a suferit de ceva. Daca nu era capul, era burta, daca nu avea ameteli, nu putea dormi. Tot timpul ceva plutea in aer. In fond, cred ca din acest motiv ne-a parasit si tata. Eram adolescent cand l-am vazut ca isi face bagajele si pleaca. Ne-a lasat tot ce avea: casa, masina, bani si a disparut. La inceput l-am urat, apoi, cu timpul, m-am luat cu viata, cu prietenele si l-am uitat.

Vorbind la psiholog mi-am dat seama ca imi era dor de el si ca simteam cumva nevoia sa il vad, sa mai vorbesc macar o data cu el. Nu stiu de ce mi s-a nazarit asta, dar odata cu trecerea timpului, eram din ce in ce mai sigur ca asta imi doream. Cand am vorbit prima data cu mama despre faptul ca vreau sa imi revad tatal, a innebunit. A urlat la mine, spunandu-mi ca tata ne-a parasit, ca a fost un las si un nemernic. Cu toate acestea, am reusit printr-o matusa sa gasesc un contact al lui.

Garbo

Ultima actualizare: 7 Octombrie 2019 @ 01:10

• 
• 

Mai multe despre Garbo