Abstinenta emotionala: Omul care nu putea sa planga, nu putea sa rada

Era odata un om. OM. Putea sa planga. Putea sa rada. Dupa cum il incercau sentimentele, iar sentimentele veneau mereu de-a valma, pe rand sau toate odata. Le facea mereu loc in inima lui.. toate, toate sa vina catre el. Ura. Mult. Iubea la fel de mult. Ba nu. Mult mai mult. Fara sa tina cont de nimic, nici de azi, nici de maine, nici de ieri. Omul nostru dadea nastere urilor. Iubea. Iubea pe cel care il facea sa se simta iubit. Era vultur. Zbura cam sus pentru nasul unora Era inger. Prea naiv pentru simturile meschine si dorintele egoiste ale unora. Era drac. Era viu si insufletit de mama tuturor dorintelor... Mai trecea si prin crize, ce-i drept. Ca orice om. Avea pasiuni multe care il tineau conectat la aparatul numit viata.

Cand se simtea la pamant, accesa butonul cu reconectare automata. Franturi de viata cruda ii curgeau alunecos prin vene. Omul nostru detinea un secret desprins din filozofiile si perceptiile extrasenzoriale ale lumii. Avea puterea convingerii si a autoconvigerii. Prin ultima metoda, omul nostru a ajuns la concluzia ca poate sa miste muntii din loc. Cam increzut si plin de el comul nostru. Misca doar dealuri, dar chiar nu conta atata timp cat se declara satisfacut de realizarile sale... Minciuna dupa minciuna, adevar dupa adevar, omul nostru credea tare de tot in ceea ce visa. Si se vedea intr-un viitor apropiat aproape fericit. Fericirea lui se apropia de perfectiune. Intr-o zi, si-a insirat pe masa tot ceea ce avea. Adunate, scazute, inmultite si rasmultite... nu avea prea multe. Dar nu se intrista. Se avea pe el. Ce isi putea dori mai mult? Cu efort, rabdare si incredere, restul pe care il vrei de la viata vine. Omul nostru era in continuare muritorul fericit. Era totul floare la ureche.

Omul nostru ranea multi oameni. La randul lor, si alti oameni il raneau pe el. Dar nu-i nimic. Asa este in viata: legea compensatiei si a ranirii reciproce merg mana in mana, stergand, functionand de minune, fuzionand perfect. Omul nostru a fost insa “ranit de moarte” la un moment dat. Dupa propriile aparate de masuratoare, in opinia personala... Tocmai de catre cel in jurul caruia isi construise intreaga viata. De catre cel pe care l-a iubit mai mult pe lume. O rana superficiala, usoara, mai usoara decat toate ranile pe care le-a cauzat la randul sau, mai superficiala decat multe din cele pe care le-a primit altadata. Omul nostru a suferit insa socul vietii lui. Privea uimit si cauta pierdut cu privirea in stanga si in dreapta. Cu toate tehnicile lui de programare neurolingvistica insusite, omul nostru nu intelegea. Intr-o zi cu ploaie si cu cer intunecat, omul nostru si-a insirat din nou pe masa tot ceea ce avea. Adunate, scazute, inmultite, rasmultite, mintite, adaugate multe... omul nostru si-a dat seama... DIN NOU... ca de fapt nu are prea multe. De fapt, nu avea nimic. Nu a avut niciodata nimic.

Garbo

Ultima actualizare: 18 August 2020 @ 04:08

• 
• 

Mai multe despre Garbo