O zi din viata ei. 5 povesti emotionante ale unor femei seropozitive

ACE

Catalina, 24 de ani

„Eu sunt Catalina si port numele si prenumele bunicii mele. Tata, pe cand aveam vreo 14 ani, ar fi vrut sa imi schimbe prenumele in Daniela. Spunea despre bunica mea (mama lui) ca ar fi avut o viata grea si tare se temea ca eu sa nu ii fi mostenit, odata cu numele, si greutatile. Era asa convins. Oare am mostenit greutatile bunicii la 14 ani cand am fost diagnosticata cu HIV? Nu, eu nu cred, eu doar, in sfarsit, primeam un raspuns, aflam de ce timp de 14 ani raceam mai des decat fratele meu, mai des decat copiii de pe scara blocului, de ce mergeam mai rar la scoala decat colegii mei. Gaseam logica kilogramelor mele «de papusa» cum frumos imi spunea mama, ca sa nu ma mai compar cu alti copii, ca sa nu ma mai displac ori de cate ori ma priveam in oglinda. Imi aduc aminte ca timp de multi ani nu puteam numi o vara sau o iarna in care sa nu fi fost internata, intepata, in care sa nu mi se fi administrat perfuzii. Imi aduc aminte ca incepusem sa rup acusoarele de seringa. Ce vina aveau ele? Dar ce vina aveam eu?

Intr-o zi am racit din nou. Era noapte, toamna tarzie. Abia ma puteam tine pe picioare, asa ca ai mei au chemat un taxi, un taxi urat, ca un dric, cu un scaun pentru sofer si spatiu cat sa incap eu intinsa. Mi-era frig!

Cinci saptamani am stat internata. Daca intr-o luna raceam de doua ori, de data aceasta am racit doar o data, o singura data, insa o intreaga luna. Atunci teste, retestari, confirmari, reconfirmari si diagnostic. La 14 ani, in octombrie, salutam o noua optiune de viata, cu altfel de drumuri catre aceleasi provocari, dar si cu alt gen de provocari specifice vietii unui om diagnosticat cu o boala incurabila! N-aveam sa mor, dar aveam sa aleg daca sa mor sau cum traiesc. Ce traiesc eu acum este o viata plina de substanta, pe langa substanta chimica ce zace-n organismul meu. Eu am avut incredere in tratament si acum le multumesc medicilor. Dar, totodata, imi multumesc si mie, pentru ca am ales sa am incredere, am ales sa lupt cu efectele secundare.

Eu sunt inca tanara, asa ca inca imi permit, in virtutea varstei, cel putin sa mai vreau, sa mai pot, sa imi propun.

De la 14 ani viata mea e marcata de cateva bucurii si cateva dureri foarte intens simtite. Bucuria chiar e simtita ca cel mai mare succes cand reusesti sa intri la facultate, desi medicul te sfatuieste ca inca nu, cand treci de prima sesiune cu doar cateva perfuzii, cand sustii si treci cu bine examenele in aceleasi zile in care vomiti in baia facultatii. Iar durerea e mai grea decat orice gand negru cand pierzi iubirea, respectul, sprijinul cuiva drag din simplul motiv ca medicii te-au diagnosticat corect si ti-au prescris reguli de neincalcat pe viata!“

Catalina are in prezent 24 de ani. A urmat cursurile Facultatii de Filosofie, termina anul acesta masterul si intentioneza sa faca si un doctorat in filosofie. Locuieste inca la camin, iar in prezent lucreaza ca educator intre egali la un centru regional de testare HIV din tara. „E o adevarata provocare, dar si o bucurie sa vad tineri dornici sa povesteasca despre ei. Unii vin insetati de sfaturi pentru o viata mai buna. Emotionant este momentul in care majoritatea raman surprinsi dupa ce le dezvalui ca sunt ca ei”.

Zilele ei sunt pline: “serviciu, facultate, cantina, biblioteca, biroul asociatiei de studenti, si ocazional cate o iesire intr-un local unde povestim si ne jucam filosoficeste. Si acestei rutine se adauga calatoriile mele prin tara, care au ca scop implicarea mea in proiecte pentru imbunatatirea vietii persoanelor seropozitive“.

Catalina e fericita si are doua mari dorinte: „imi doresc din suflet ca parintii mei sa inceteze sa isi mai faca griji pentru mine, insa cea mai mare dorinta a mea e sa am un cuvant de spus pentru binele traiului cu HIV, caci tare rau suntem vazuti doar pentru ca …suferim“.

Garbo

Ultima actualizare: 12 Martie 2014 @ 06:03

• 
• 

Mai multe despre Garbo