In compania oamenilor buni. Povesti de viata care te vor impresiona

POVESTEA FAMILIEI SANDRU

„Stiti cat este de important sa stii ca exista cineva in lumea asta care se gandeste la tine?”

Satul Hilieseu Horia din judetul Botosani este chiar pe granita cu Ucraina. Asa ca nu ni s-a parut nimic nefiresc atunci cand am aflat ca trebuie sa ajungem la „Pichet”. Credeam ca este vorba doar despre o denumire populara a locului, incetatenita in limbajul comun tocmai pentru ca este aproape de granita. Dar nu, cand am ajuns acolo ne-am dat seama ca este chiar un pichet. Adica fosta cladire a granicerilor romani. Acum aflata intr-o stare deplorabila. Dar in care traiesc 9 familii. Cu 27 de copii.

Din departare, de pe drumul de tara care duce la Pichet, ai zice ca vezi o zona militarizata. Caci, vazuta de la distanta, cladirea arata ca o unitate militara, iar antena inalta de vreo 20 de m din fata cladirii iti aduce aminte de filmele vechi romanesti de razboi, in care transmisionistii nostri se straduiau sa ofere informatii ostasilor despre miscarile trupelor germane. Asa ca surpriza pe care o ai atunci cand te apropii si vezi o gloata de copii jucandu-se pe langa antena este mare. Caci nu se potriveste deloc jocul copiilor cu impresia „militarizata” pe care ti-ai facut-o pana atunci.

O intreb pe o femeie iesita in intampinarea noastra cati copii sunt acolo. „Nu stiu sa va spun, ca nu ne-am numarat”, rade ea. O alta femeie, cu un sugar in brate, ne spune ca sunt vreo 30. Dar nici ea nu stie exact. Asistenta comunala care ne insoteste zambeste si ne spune ca sunt 27 de copii, din 9 familii.

Intram in cladire. Senzatia de deplorabil se inteteste. Pentru ca din exterior nu avem cum sa vedem holurile invechite, murdare, cu peretii decojiti si cu tavanul crapat. Ne mai revenim un pic atunci cand intram in prima camera. Unde sta familia Sandru. Au trei copii. Baieti. Cel mai mic 2 luni, cel mai mare 5 ani. Camera este foarte curata. Saracacioasa, dar curata. Cu lucrurile aranjate frumos, totul transmitandu-ti o impresie de ingrijit. Le-am intrebat pe doamnele de la Salvati Copiii care erau cu noi daca familiile acestea stiau ca venim si s-au pregatit special. Nu, nu stiau. Asa era randuiala lor.

„Vreo 3.000 de euro. Nu mai mult”

Mihai, tatal, ne spune ca cel mai greu este iarna. Pentru ca ferestrele sunt putrede si frigul intra prin toate partile, iar micuta soba de lut nu face fata. In rest, se descurca. „E padurea aproape, mai aducem niste lemne, ne ajung ca sa ne incalzim si sa facem de mancare”, mai spune el.

Il intreb cum se descurca pe partea financiara, de unde castiga bani. Ma roaga sa astept un pic si iese din camera. Revine dupa doua minute cu un cos de rachita. Mi-l arata mandru si imi spune „asta stiu eu sa fac”. Imi povesteste ca face mai multe tipuri de cosuri, pe care le vinde prin sat sau pe la targ pe la Dorohoi. „Vreo 1000 de cosuri impletesc pe an, mai mult nu am cum, nici material de lucru nu gasesc tot timpul anului si nici nu pot sa il pregatesc cum trebuie”, adauga. Ne explica faptul ca ar avea nevoie de niste utilaje care sa „inmoaie” rachita si sa o faca mai flexibila, mai usor de lucrat. Il intreb cat ar costa aceste utilaje.

Isi indreapta spatele, ridica privirea inspre tavan, face niste calcule in minte si imi spune: „Vreo 3.000 de euro. Nu mai mult. Daca as avea eu banii astia, ce atelier de impletit cosuri as face...”. Incerc sa il intarat si ii spun ca nu cred ca, daca ar avea acum in mana 3.000 de euro, nu ar cheltui macar o parte din ei pe alte lucruri. Se uita fix in ochii mei si imi spune hotarat: „Nu, nici un leu nu as cheltui! Pentru atelier mi-ar trebui. Ca din ala as scoate bani mai multi”.

Imi spune ca a vorbit cu primarul despre acest subiect si ca acesta i-a promis ca o sa il ajute sa obtina o finantare europeana. Este optimist si incepe, ca vorbind pentru el, sa faca niste calcule, cam cate cosuri ar putea impleti asa, „o sa am nevoie de vreo 3 oameni, care sa ma ajute”, „daca dam la 10 lei cosul si facem vreo 2500 pe an, facem bani sa mai luam niste utilaje”.
„Cat traiesc eu, asta o sa faca, scoala!”

Arata catre baiatul lui cel mare, de 5 ani: „Va dau in scris, daca vreti: cand face 7 ani il iau cu mine sa il invat meseria asta. Ca sa stie de mic sa munceasca”. Imi spune ca e obisnuit sa ii invete pe cei mici, pentru ca a fost la scoala din sat de mai multe ori si le-a aratat copiilor cum sa impleteasca. „E la optionale sau cum li se zice”, spune Mihai si adauga pe un ton care nu admite replic: „Nu am primit nici un ban pentru asta. M-am dus ca asa am zis ca trebe, sa le arat copiilor ca si asta este o meserie buna, din care pot sa traiasca”.

L-am intrebat daca o sa isi dea copiii la scoala si mai departe, la liceu. Se uita mirat la mine, de parca nu ar fi inteles intrebarea. „Pai cum sa nu faca scoala? Cat traiesc eu, asta o sa faca, scoala!”. O sa fie greu cu banii, zice, dar o sa se descurce cumva. Pentru ca trebuie sa le ofere un viitor copiilor, sa aiba alta viata decat a avut el.

Il rog sa imi spuna ce crede despre faptul ca cei de la Salvati Copiii vin pe la ei. Raspunsul: „Stiti cat este de important sa stii ca exista cineva in lumea asta care se gandeste la tine?”.

La plecare, Mihai ne conduce inspre masina. Cineva face o gluma despre bere. Mihai zambeste trist si zice: „Ce bere? Eu nu beau, nu fumez si tot sarac sunt...”. Si imi dau seama ca saracia pentru el este trista pentru ca nu isi poate ajuta mai mult copiii. Ii strang mana, ma uit in ochii lui si ii spun „multumesc”. Il las nedumerit in urma. Si zambesc...

Un text de Cristian China Birta

Garbo

Ultima actualizare: 25 Iulie 2014 @ 01:07

• 
• 

Mai multe despre Garbo