Andreea Lichi, fata cu suflet de porțelan și tărie de oțel purtate într-un fotoliu rulant

În 2014, Andreea Lichi a trecut printr-un accident cumplit care a țintuit-o într-un fotoliu rulant la vârstă la care visele de abia încep să prindă contur. De atunci, a trecut prin ani de spitalizare și de recuperare dureroasă trupește și sufletește, dar nu a renunțat nicio clipă. Azi, Andreea este autoarea cărții ”Suflet de porțelan”, o mărturisire intimă și tăioasă a suferințelor prin care a trecut, o oglindă lucidă a unui sistem strâmb și perfid asupra căruia s-a ridicat, păstrând în inimă dorința și speranța de a contribui la vindecarea altor suflete rănite.

”Atunci când ierți pe cineva, o faci mai mult pentru tine. Pentru a te elibera, pentru ați recâștiga echilibrul emoțional.”

Garbo: Bună, Andreea! Ce reprezintă pentru tine un suflet de porțelan? Ce te-a determinat să alegi acest titlul pentru cartea ta?

Andreea Lichi: Bun găsit și mulțumesc pentru oportunitatea acestui dialog! Porțelanul poate fi considerat un material ireversibil. Din moment ce l-ai spart, oricâte eforturi ai face să îl lipești, să îl repari, niciodată nu vei mai obține forma lui inițială, nu îi vei putea ascunde imperfecțiunile cauzate de suferința/lovitura produsă. Așa mi-a venit ideea de “suflet de porțelan”, o construcție asemenea sufletului meu, care a trecut prin zeci de experiențe și transformări spre bine, dar care va avea întotdeauna cicatrici.

Garbo: Cartea „Suflet de porțelan” a venit ca o eliberare a durerii pe care ai acumulat-o în ultimii ani, dar este și o reală vindecare pentru cititorii tăi care trec prin diverse momente de suferință. Cum ți-a venit ideea de a scrie o carte și sunt curioasă dacă ai în plan să mai publici și alte scrieri?

A.L.: Recunosc că a fost și o eliberare, dar marea mea dorință a fost, ca prin intermediul acestei cărți, să-i pot da cititorului puterea de a spera, de a lupta și de a-și depăși limitele, atât pe cele interioare, cât și pe acelea pe care unii oameni aleg, fără mustrări de conștiință, să le ofere celor care trec prin situații dificile. Bineînțeles că voi mai publica, am deja mai multe scrieri în curs, iar până la sfârșitul acestui an sper să apară noua carte.

Garbo: Cum este viața ta acum? Care sunt pasiunile tale și ce îți dorești să faci în viitor?

A.L.: Deși poate că pare dubios, pentru unii, să spun asta, dar îmi este bine și mă simt bine cu mine. Am învățat să mă bucur de ceea ce am și să construiesc tot mai mult pe baza resurselor existente, fără a mai căuta defecte, neajunsuri sau nemulțumiri. Privesc mereu în jos, când îmi e greu, și atunci îmi dau seama că de fapt sunt sus. Am înțeles că dacă voi analiza mereu că altul are mai mult, voi fi întotdeauna nefericită, tocmai pentru că singură îmi amân fericirea, din moment ce am ales să mă raportez la altul și să caut permanent ce nu am. Să îți dau un exemplu concret, mă bucur pentru acum, pentru că sunt în fața laptopului și răspund la aceste întrebări, conștientizez momentul prezent si ceea ce mă înconjoară. Mă bucur că văd razele soarelui si simt căldura care pătrunde prin geam. În același timp, alt om e pe un pat de spital și se luptă să trăiască. Acum înțelegi? Uneori chiar nu ne dăm seama că avem tot ce ne trebuie pentru a fi fericiți și mulțumiți de acele lucruri care chiar contează cu adevărat.

Legat de pasiuni, îmi place să scriu, să aflu tot mai multe lucruri care contribuie la dezvoltarea mea personală și profesională și bineînțeles a face o faptă bună, a întinde o mână de ajutor, se număra tot printre acțiunile care îmi fac plăcere, dar mai ales care mă fac să simt că am un rost. De asemenea, în ultima vreme, cunoașterea tot mai aprofundată în psihologie mă ține fidelă cărților și diverselor publicații de specialitate. Voi urma masterul în psihologie clinică, iar în paralel voi face formarea în psihotraumatologie, tocmai pentru că îmi doresc să lucrez cât mai mult pe și cu diferite cazuri care au trecut prin traume de orice fel.

Garbo: Cine te-a inspirat cel mai mult în procesul de recuperare?

A.L.: Nu există o persoană anume, însă mereu mi-au dat putere acei oameni care au reușit să depășească un prognostic sau un diagnostic, folosindu-se de puterea interioară și a divinității. Din păcate, medicina are multe limite cunoscute în teorie, iar în practică se întâmplă mult mai multe și atunci medicul e rezervat, e normal să fie așa, însă pentru pacient sau, mai ales pentru familie, e greu de auzit și înțeles că “Nu va mai fi ca înainte” sau “Mai are foarte puțin de trăit”. Am întâlnit mame, soții, tați care mi-au predat efectiv lecția fidelității supreme, a iubirii și mai ales a speranței. Nu vorbesc de cazuri ușoare, care își revin după puțin timp, ci vorbesc de cele mai critice, care durează luni, ani și fiecare secundă poate aduce o schimbare. Acei oameni sunt pentru mine adevărați luptători și surse de putere, curaj, înțelepciune și voință. Când îmi e greu, mă gândesc la ei, dacă ei pot și luptă în continuare, eu nu am nicio scuză.

Garbo: Cât de mult a contat sprijinul familiei în tot acest timp? Cât de important este pentru un copil să aibă parte de sprijinul părinților în momentele dificile ale vieții?

A.L.: Părinții mei sunt totul pentru mine, iar eu sunt tot ceea ce sunt datorită lor. Fără ei, nu aș fi reușit să fac nici măcar 1% din ceea ce e astăzi viața mea. Ei și-au dedicat timpul, energia, cunoștințele, sănătatea, practic viața lor pentru ca mie să îmi fie bine. Consider că părinții sunt motorul, sursa care îl înalță pe copil spre reușită și mai ales spre ieșirea din orice situație limită. Părinții au cea mai mare influență asupra atitudinilor, comportamentului şi reuşitelor copilului, mai ales în prezența unui moment dificil.

Garbo: Cum se poate ierta un om care te-a supus unei nedreptăți și/sau umilințe? Este iertarea o parte importantă a vindecării?

A.L.: Cred că atunci când ierți pe cineva, o faci mai mult pentru tine. Pentru a te elibera, pentru ați recâștiga echilibrul emoțional. Și da, sigur că este o parte importantă a vindecării. Atunci când ierți nu înseamnă că ești neapărat și împăcat cu situația la care ai fost expus, ci înseamnă că ai înțeles că nu poți modifica sau interveni asupra a ceea ce s-a întâmplat, însă pasul iertării te face să fii mai aproape de liniștea sufletului tău.

Garbo: Ce i-ai spune Andreei de acum câțiva ani care se simțea descurajată și căreia îi era frică de felul în care viața va decurge mai departe?

A.L.: E greu de spus și nu cred că aș avea ceva de adăugat pentru vremea de atunci. Când apare în viața ta o situație care îți ia absolut tot ceea ce obișnuiai să faci, ai nevoie de timp. Acel timp în care treci prin toată suferința la care ai fost expus. Nu treci niciodată “peste”, ci treci “prin”, iar acest “prin” vine la pachet cu toate stările care te fac să te sufoci la propriu. Pentru că, în primul rând, nu înțelegi de ce tocmai tu treci prin asta. Apoi apare negarea, căderile, frica de necunoscut și de viitor, iar pentru toate acestea, dar și multe altele, ai nevoie de timp. Nu poți să treci peste o traumă, dacă nu ai apucat să treci prin ea, cu tot ceea ce înseamnă acea experiență. Mie mi-a luat cel puțin 3 ani să asimilez, să procesez și să văd în mod conștient ce opțiuni am pentru ceea ce trăiesc, iar mai apoi să aleg.

Nu treci niciodată “peste”, ci treci “prin”.

Garbo: Care este cea mai mare binecuvântare a vieții tale?

A.L. Părinții mei.

Garbo: Ești studentă la psihologie și coordonezi mai multe grupuri de suport pentru oamenii cu nevoi speciale. Din punctul tău de vedere, care este cea mai mare satisfacție a meseriei pe care ai ales să o urmezi?

A.L.: Feedback-ul pozitiv și bineînțeles atunci când aud că “după grup/discuție, am reușit să…”. Ca în orice meserie, satisfacția cea mai mare e atunci când cel căruia i-ai oferit ajutorul și serviciile tale, prin cunoștințele avute, învățate, dobândite, îți spune că a avut un impact pozitiv asupra lui. Practic atunci când poți fi cu adevărat de folos celui căruia vine spre tine.

Garbo: Care sunt nevoile tale cele mai mari în momentul de față?

A.L.: Nevoile pe care le au și ceilalți utilizatori de fotoliu rulant din România – în alte țări, lucrurile imediat enumerate, sunt respectate. În primul rând, accesibilitatea (rampe, lifturi, borduri adaptate, trotuare prietenoase pentru fotoliul rulant, practic permiterea intrării în orice instituție și locație, fără dificultăți) să fie luată în serios de autorități și pusă în practică. Apoi, diminuarea ideilor preconcepute în ceea ce privește practic respingerea persoanelor cu dizabilități din societate. Atunci când e rostit cuvântul “dizabilitate” majoritatea se gândește la “incapabil de orice activitate”, fără a mai verifica în amănunt omul din spatele acelei dizabilități. Empatia, răbdarea de a asculta, înțelegerea și bunătatea oamenilor ar putea construi o viață mult mai bună și mai liniștită pentru cei care au o deficiență.

Cartea Andreei Lichi, Suflet de porțelan, o poveste emoționantă de viață poate fi comandată de aici: https://bit.ly/3DRMBCS

De asemenea, cei care doresc să o ajute pe Andreea în lupta ei către o viață independentă pot face donații într-unul dintre conturile de mai jos:

RO22BTRLRONCRT0473206001 (RON)

RO69BTRLEURCRT0473206001 (EURO)

Lichi Andreea Alexandra

REVOLUT

RO72 BREL 0005 5138 4428 0100

Andreea Alexandra Lichi

Maria Crisan

Ultima actualizare: 11 Aprilie 2022 @ 02:04

Mai multe despre Maria