M-au aruncat multimii ca pe vrajitoarele din Evul Mediu

Cum va fi lumea ta peste 10 ani? Un studiu despre sustenabilitate și viitor, prin ochii liceenilor români

1 Noiembrie 2024

Fără Bullying la peste 260 de grădinițe din București și din țară

16 Octombrie 2024

16 Iunie 2010 publicat în Social

Cu toate ca grijile noastre astazi sunt altele, cu toate ca traim alte realitati, nu poti sa ramai indiferent la ultimele manifestari care comemoreaza 20 de ani de la Mineriadei din 1990. Imaginile si amintirile sunt traumatizante, sunt dureroase. Citesc si caut prin arhive online, cu lacrimi in ochi. Eram un copil atunci si nu imi amintesc mare lucru. Si totusi! De ce a fost tacere in toata aceasta perioada a maturizarii mele? De ce nimeni nu mi-a spus ce s-a intamplat atunci? Parca am trait in tot acest timp intr-o altfel de dictatura, o dictatura care nu ne-a lasat sa aflam o istorie recenta incomoda.

In fata Teatrului National erau culcati mineri si, prin fata, trecea o femeie tanara, mica de statura, insarcinata intr-o luna foarte inaintata, incat parea aproape rotunda. Mai avea un copil de mana. Intorcea capul spre mineri si le spunea ceva, iar ca raspuns doi mineri au alergat spre ea, au smuls-o de langa copil, au doborat-o si au inceput sa o loveasca in burta cu picioarele. Aceste imagini aveau ca fond sonor un ras al lui Brucan. Chipul lui Brucan aparea doar la inceput, dar rasul se continua spasmodic, amplificat, ceea ce crea o impresie inspaimantatoare". "A lovi o femeie insarcinata nu e un act politic!“, considera poeta.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului publica mai multe marturii ale unor oameni care au fost in Piata Universitatii in acele zile. “In iunie 1990 aveam 20 de ani. O varsta minunata. Eram frumoasa, tanara si plina de sperante. Invatasem in Piata Universitatii o lectie despre cum poti sa fii liber si nesupus. Cum sa razi, sa plangi, sa canti si sa te bucuri. Cum sa traiesti, zile si nopti, langa oameni cunoscuti si, cel mai adesea, necunoscuti, un superb exercitiu al libertatii. Al unui <<asa nu se mai poate>>”, spune Victoria Motoc.

"In noaptea de 12 spre 13 iunie, insa, Politia a intrat in forta in corturile si in carnea acestor oameni care nu aveau alta vina decat aceea ca mai „intarziasera” putin pe acolo. Nu erau violenti. Doar ca stricau „imaginea Romaniei in lume”. Si pentru asta au fost batuti crunt si arestati. Iar in dimineata de 13 iunie Piata era „curata”.

Brusc, jandarmii dispusi in dispozitiv in jurul Universitatii si Arhitecturii s-au retras si au aparut camioane pline de mineri. Priveam pe geam la ei fara cea mai mica spaima. Din gura de metrou a iesit un tanar care cred ca se ducea la lucru. Era cinci dimineata. Au sarit pe el. Batele se ridicau si coboarau. Minerii erau ca intr-o gramada de rugby. Cand s-au retras, tanarul, desfigurat si fara suflare, avea o camasa in intregime rosie de sange. Mi-a venit sa vomit. Unul dintre mineri a luat cocpul fara vlaga al acelui barbat si l-a indesat cu capul intr-un cos de gunoi.