Mai mult, scriu, citesc, imi cresc copiii, le dau educatia necesara si sterg praful prin birouri. Le platesc cheltuielile, ii intretin cum nu se poate mai bine si dau cu mop-ul prin birourile corporatistilor.
Le plang de mila angajatilor si ma felicit pentru libertatea de miscare. Cand vine seara, suntem toti, eu cu sotul meu si cu copiii, in casa pe care o ingrijim si de care ne bucuram pe deplin. Avem acces la biblioteca imensa, la mijloacele de comunicare moderne, la mijloacele de intretinere, care ne fac slujbele si vietile mai usoare.
Si imi aduc aminte de bunicul prietenei mele care era miner si filosof, muncitor necalificat si un fel de vraci-preot-profesor, vagonetar si doctor-confident-sfatuitor in acelasi timp al satului uitat de lume; si-mi aduc aminte de Poiana lui Iocan si de discutiile pertinente care se purtau acolo si apreciez inteligenta nativa a oamenilor simpli si bunul lor simt, inventivitatea si simtul lor practic. Si-mi aduc aminte de un mecanic auto, care facuse o afacere super profitabila, pornind de la niste produse exclusiviste si la care m-a mirat puterea de a transa lucrurile, de a vedea situatia limita in care se afla si de a sti sa iasa din ea, in avantaj.
Sunt absolventa de filologie, cu 2 masterate, cu 2 copii si “da!”, sunt fericita. Am emigrat din cauza lipsurilor din tara, din cauza sefilor care ne puneau piedici, din cauza sistemului, care in loc sa ne ajute, ne infunda pe zi ce trecea tot mai mult in datorii, taxe, impozite, cheltuieli normale, dar care pentru noi erau enorme.
Aveam casa, masina, bunuri, nu ne lipsea confortul, dar trebuia intretinut. Cand au aparut primele discutii contradictorii din lipsa mijloacelor financiare, cand am apelat primele dati la ajutorul parintilor, cand am ramas prima data cu facturile neplatite, de la o luna la alta, am luat hotararea! Trebuia sa facem ceva sa schimbam starea in care ajunsesem. Stiam ca exista posibilitatea suplimentarii veniturilor cu activitati paralele, asa ca sotul meu si-a mai luat o slujba de noapte, iar eu am inceput sa fac un fel de mini comert si sa dau extra meditatii. Dar tot nu era suficient. In plus, incepusem sa petrecem tot mai putin timp cu copiii.
Am muncit mult sa ajungem in functiile pe care le aveam, am invatat mult si ne-am zbatut si mai mult sa reusim. Si am reusit, insa efortul nostru nu parea sa fie apreciat macar, daca nu rasplatit suplimentar. Am incercat sa ne facem viata frumoasa, sa ne strangem la punga, sa nu cheltuim decat pentru strictul necesar, insa cand am vazut ca multele milioane care intrau in casa, ca orele suplimentare si tot efotul nostru nu era indeajuns, am decis, de comun acord “sa ne luam traista’n bat si sa emigram”. Am intors situatia pe toate partile, ne-am blamat pentru ciocolata pe care o mancam, am avut remuscari pentru costumele pe care ni le cumparam, fara sa exagerm cu ceva.
Școala fără Pauză, campania ce luptă împotriva abandonului școlar, încheie cu succes cel de-al patrulea an
Campania #GrijădePlămâni continuă (Timișoara): Spirometrii gratuite în tramvaiul dedicat sănătății plămânilor, pe liniile 8 și 9
5 din 10 români sunt irascibili sau au probleme de concentrare din cauza lipsei de somn
Pampers continuă să fie alături de micii luptători prin donația de scutece Pampers special concepute pentru prematuri