Cum s-a facut de-am ramas la cratita

As putea spune ca era chiar un vizionar, tata, pentru ca iata, femeile, dupa ce au fluturat vreun secol steagul luptei pentru egalitate, fraternitate, solidaritate au inteles ca se lupta cu ele insele, pana la urma, caci incercand sa demonstreze ca pot fi si mame si gospodine dar si buni manageri imbracati in costum si-au furat singure caciula.

In loc sa delege barbatului o parte din sarcinile gospodaresti, asa cum era indicat, pentru ca si ele porneau spre serviciu dimineata, femeile si le-au asumat în continuare si pe acestea si in plus si pe cele de la serviciu, fiindca, nu-i asa?, trebuia sa demonstreze ca le pot fac

e pe toate bine. Chiar foarte bine. Au zburat barbatii? Au zburat si femeile. Au mers barbatii la razboi? Au mers si femeile. Au operat barbatii? Au operat si femeile. Au crescut copii barbatii? Ei, bine, nu prea, ca sa nu fiu categorica, fiindca pe ici, pe colo au mai fost cazuri. Au facut mancare barbatii? Ei bine, nu prea, dar femeile au facut in continuare desi operau si ele, precum barbatii.

Asta-i marea batalie pierduta, a femeilor: au vrut egalitate cu barbatii, o au, dar pe umerii lor a ramas toată gospodaria Terrei si zau ca aceasta cantareste greu! Pentru ca n-au stiut, nu s-au priceput, nu le-a trecut prin cap sa rostogoleasca o parte din greutate si pe umerii barbatilor lor. Smecheri, barbatii le-au facut loc femeilor pe scaunele societatii si le-au delegat sarcini fara a prelua insa mai nimic din ale femeilor. Mai mult, pentru acest schimb inechitabil femeile au fost chiar recunoscatoare si multa vreme s-au bucurat de izbanda falsa.

Realitate este cumva amara: orice-am face, oricate titluri academice am avea nu vom reusi sa fim egale cu barbatii atata timp cat sarcinile gospodaresti, educatia copiilor, ingrijirea parintilor raman tot in sarcina noastra.

Adunate sub condei autoironic mai degraba decat ironic, eseurile publicate in revista „Femeia” intre anii 2000-2003 (si in almanahul omonim, 2002) la rubrica ”Picatura de venin”, nu au deloc pretentia – Doamne fereste! – de a da lectii sau de a detine adevarul absolut.

Sunt insa la fel de actuale ca in urma cu un deceniu si reunirea lor aici sper sa ne scuture putin si sa ne dea de gandit, spre a ne opri un pic din competitia cu noi insene din care tot noi iesim invinse daca nu invatam sa si delegam, nu numai sa preluam sarcini, daca nu invatam sa ne educam la fel fetele si baietii, pentru ca si barbatii sa ajunga la ”cratita” rezervata noua asa cum si noi am ajuns la ”scaunul” rezervat lor.

---

---