CAZUL FEMEILOR SLABE care nu fac nimic să arate așa: Și eu sufăr!

Nu am făcut niciodată ceva special ca să arăt așa, sunt la fel de activă sau inactivă ca majoritatea celorlalți. În schimb, am suferit și eu ca și alte femei care trăiesc sub tirania auto-percepției deformate.  

Ce simte o femeie slabă

Nu am ținut niciodată o dietă, deși mărturisesc că prefer alimentația vegetariană, iar atunci când sufăr… mecanismul meu este acela de a refuză mâncarea, spre deosebire de alte persoane care își umplu golul emoțional mâncând, eu mă auto-flămânzesc. E o dinamică pe care nu o înțeleg neapărat. Preferințele alimentare, metabolismul, moștenirea genetică, acest mecanism de copeing emoțional, toate fac ca pe ansamblu, în cazul meu, să fie vorba despre un trup slăbuț.  

Aș vrea să fie destul de clar că sunt conștientă că e vorba despre un privilegiu pe care îl am în această societate unde oriunde întorci privirea sunt promovate persoanele skinny. Știu asta, însă nu înseamnă că nu sufăr. Eu mă feresc adesea să deschid acest subiect, pentru că dacă mă plâng, acest lucru poate apărea și ca o ofensă adusă surorilor mele. Și nu este deloc intenția mea asta.

TRĂIM SUB ACEEAȘI TIRANIE: Mai pune și tu două kile pe tine!

Aș vrea să spun că trăim sub aceeași tiranie și că trebuie să găsim moduri de a ne elibera.  
Odată, după o oră de Yoga îmi savuram liniștită o limonadă la o terasă, când a trecut un tip pe lângă mine și mi-a aruncat un „Mai pune și tu ceva pe tine!”

Mereu am avut în jurul meu oameni care au râs de mine. Dacă mi-am permis să comand o porție de mâncare la un restaurant cu prietenii, ei îmi spun râzând: „Asta e singură ta masă pe săptămâna asta, nu?”. Când eram adolescentă, colegele mele râdeau de genunchii mei slăbănogi și de pieptul plat. Mă făceau să îmi urăsc corpul. Și nu am să îi uit niciodată pe băieții mai mari de la noi din liceu care mă hărțuiau, se hlizeau și se holbau la mine pentru că eram prea „schiloadă”. Aceștia sunt oamenii care m-au ajutat sa îmi creez o imagine deformată despre mine însămi de-a lungul anilor. Și nu mi-a fost ușor.  

Foto: By MikeDotta /Shutterstock
 
În anumite perioade din viața mea am încercat din răsputeri „sa mai pun două kile’ pe mine”, mai ales la îndemnul „bine-voitor” al celor din jur. Și acum mă mai doare această expresie aruncată așa, fără dram de conștientizare. 

Așa că am încercat „sa mai pun pe mine”, fiind conștientă de femeile voluptoase din jurul meu, cu șolduri pline și atractive. De când fac sport mă simt mai în formă, dar posteriorul meu e la fel de micuț. 

Nu sunt model. Sunt micuță. Sunt reală, respir și merg pe Pământ asemenea celorlalți. Și femeile slabe sunt la fel de adevărate. Modelele sunt și ele femei reale.

Înțeleg că lumea noastră este supra-săturata de imaginea femeii foarte slabe cu corp adolescentin ce apare dintre paginile oricărei reviste. Dar e oare o soluție să le aruncăm pe toate femeile slabe sub autobuz?

Citește mai departe>>>

---

---