De vorbă cu mama - Iubirea ta cu un om nu se termină până nu începe una mai mare: iubirea ta față de propriul suflet.

“Iubirea unui părinte pentru copilul său este o putere pe care i-o poate oferi doar el”, spune Mama… “Uneori, părintele tău este copilul pe care îl crești tu, dacă vine cu răni emoționale nevindecate”, spune Ana, fiica…

Mama: “Avem nevoie de suferință ca să evoluăm”. Fiica: “Cred că scopul primar al suferinței este acela de a opri, de a împiedica viitoarea suferință”.

“Iubirea, ca schimb de energie și emoție între două persoane, poate să se sfârșească într-un moment în care conștiințele lor evoluează separat”, este de părere Mama.

“Întâlnim în această viață oameni care, pentru că nu și-au descoperit propriul suflet, aleg să îi rănească pe cei care sunt bine cu sufletul lor”, consideră Ana …

Mama și fiica. Mama este Nicoleta Profira Muntean, terapeut holistic, iar fiica este Ana Maria Ducuță, doctor în istorie și consilier în spiritualitate. Două suflete care se iubesc necondiționat, învață unul de la celălalt și se sprijină să crească prin puterea iubirii. Împreună, ne-au oferit câteva dintre cele mai interesante și profunde răspunsuri la întrebările cu care iubirea vine la pachet în viețile noastre, din două perspective generaționale diferite, una a mamei, cealaltă a fiicei, dar care se completează una pe cealaltă cu atât de multă iubire, cunoaștere și înțelepciune. Cum putem cultiva o relație frumoasă între părinte și copilul adult? De ce unii dintre noi trebuie să experimenteze suferința în iubire după o despărțire, ce rost ar putea să aibă acest sentiment sfâșietor? Când se termină iubirea, de ce se termină? Cum putem merge înainte? De ce neiubirea este chiar mai rea decât ura, iar iubirea dintre mamă și copil este una dumnezeiască? Poate că răspunsurile lor vor atinge și ajuta multe suflete aflate în căutarea propriului adevăr și a propriilor răspunsuri...

Împreună, Ana Maria Ducuță și Nicoleta Profira Muntea lansează cartea “De vorbă cu mama- Ce faci când se termină iubirea?”, o carte care însumează lecții prețioase de viață și de iubire pe care cele două le-au învățat și trăit de-a lungul timpului. Ana comprimă foarte bine esența acestei cărți pe pagina sa de Facebook: “Nu am ocolit niciun subiect, de la relaţia spinoasă cu un părinte toxic până la relaţia disfuncţională cu propria persoană. Am vorbit despre iubire, infidelitate, recuperarea emoţională, transformarea energetică şi spirituală a unui om care o ia de la capăt după noaptea cea neagră a sufletului. Despre cum ne îngrijim de suflet şi ce putem face practic să găsim iubirea în tot ce suntem. Am scris cu mama o carte despre care am simţit că ne-ar fi ajutat pe fiecare dintre noi, atunci când încă nu trăisem ce am aflat acum”...

Foto: stânga - Nicoleta Muntean (mama), dreapta - Ana Maria Ducuță (fiica)

Mama: Pentru o bună relație între un părinte și un copil adult, părintele să se poarte cu aceeași grijă ca atunci când era bebeluș!

Ana: Dacă vrei să știi cum să te raportezi la părintele tău, să te pui și în locul lui, să vezi ce simte și crede el....

• Garbo.ro: Sunteți un exemplu de iubire armonioasă între mamă și fiică și din ea s-au născut emisiunea “De vorbă cu mama”, dar și noua ta carte “De vorbă cu mama – Ce faci când se termină iubirea”, un dialog fascinant și educativ între voci din generații diferite, dar care se completează minunat una pe cealaltă. Ce sfaturi le puteți oferi cititoarelor noastre pentru a cultiva o relație la fel de frumoasă între părinte și copil adult?

Mama: Pentru o bună relație între un părinte și un copil adult, părintele să se poarte cu aceeași grijă ca atunci când era bebeluș și se trezea din două în două ore, exact așa cum se purta când plângea pentru că apăreau primii dințișori. Faptul că atunci când copilul se face mare tu consideri că nu mai este grija ta, va fi preluat complet de altcineva, faptul că părintele îl îndepărtează și îi transmite că “gata ești mare, zboară singur”. Niciun copil nu prinde aripi dacă nu e susținut de părinte, de iubirea lui. Iubirea unui părinte pentru copilul său este o putere pe care i-o poate oferi doar el. Faptul că nu mai e aceeași bucurie față de copilul adult, că nu mai ai răbdare, ești plictisit “hai că ești mare, du-te cu anturajul”. Este o greșeală. Uneori copilul adult are mai mare nevoie de tine poate decât atunci când era bebeluș, când un simplu biberon cu lapte rezolva, poate, o problemă. Această cultură pe care noi o avem de a ne înstrăina de copiii noștri pentru că nu mai e cool să stai pe capul lor, părinții sunt deja babacii expirați, cei care nu mai au ce să îl învețe interesant, nu face decât să distrugă sufletul copilului adult. În afară de fizicul care s-a maturizat, are aceeași nevoie de iubire, în interior este același copil care are nevoie să simtă că iubirea părintelui e acolo.

Foto: Acasă - Ilustraţie de Raluca Muntean

Ana: Eu cred că e foarte important, dacă vrei să știi cum să te raportezi la părintele tău, să te pui și în locul lui, să vezi ce simte și crede el. Uneori, părintele tău este copilul pe care îl crești tu, dacă vine cu răni emoționale nevindecate. Alteori, părintele este de-a dreptul abuziv, și îți pune în pericol integritatea fizică și emoțională. Este foarte important, în calitate de copil, să îl înțelegi și accepți pe cel care este părintele tău în această viață. Indiferent cum este el, dacă tu în calitate de copil poți să îl înțelegi, relația voastră va fi una benefică pentru tine: fie pricepi că el este cel care te iubește și îți vrea binele suprem, și atunci consolidezi și îmbunătățești relația, fie înțelegi că el este un om toxic și un abuzator, de care trebuie să stai departe ca să îți salvezi viața. Dar în orice caz, înțelegerea ta este fundamentală.

• Ce găsim în paginile noii tale cărți, cui se adresează de fapt și de unde o vom putea procura?

Ana: Cartea reprezintă un dialog între mine și mama. Temele abordate sunt legate de cum învățăm să ne bucurăm de viața noastră, care este diferența dintre iubire, obsesie și atașament, cum avem grijă de sufletul nostru, de ce suntem infideli sau toxici în relația cu oamenii dragi? Am lăsat dialogul să ne ducă acolo unde era cea mai mare nevoie de vindecare și am ajuns să explorăm adâncimi bine ascunse ale sufletului și minții noastre. Cartea se adresează fiecărui om care vrea să fie mai bun cu el, să învețe să se respecte cu blândețe și putere interioară, fiecărei femei sau fiecărui bărbat care a ieșit dintr-o relație dureroasă și nu știe încotro să o ia. Cred că este o carte pentru oamenii care au nevoie de un pansament pentru sufletul și mintea sângerânde, dar și pentru cei care sunt cu sufletul împlinit și caută să înțeleagă mai bine cum funcționează schimbul de energie într-o relație, ce este un blocaj energetic, de ce simțim așa cum simțim și nu așa cum gândim și mai ales cum reușim să punem în valoare părțile bune din noi, în timp ce le vindecăm pe cele care zac în întuneric. Principala întrebare la care ne-am răspuns când am început să scriem cartea a fost: ce ne este nouă de folos, ce ne-ar fi ajutat pe noi să știm atunci când nu trăisem ce știm acum? Cartea poate fi pre-comandată online, urmând ca din 8 martie să fie livrată.

Mama: Iubirea, ca schimb de energie și emoție între două persoane, poate să se sfârșească într-un moment în care conștiințele lor evoluează separat

Ana: Întâlnim în această viață oameni care, pentru că nu și-au descoperit propriul suflet, aleg să îi rănească pe cei care sunt bine cu sufletul lor.

• De ce se termină iubirea? De ce doi oameni care se iubesc foarte mult ajung ca la un moment să nu mai împărtășească nimic unul față de celălalt? Care sunt factorii care aduc o relație de iubire în acest punct?

Mama: Iubirea, ca principiu etern al vieții, nu se poate termina vreodată, pentru că este infinită și inepuizabilă. Iubirea, ca schimb de energie și emoție între două persoane, poate să se sfârșească într-un moment în care conștiințele lor evoluează separat. Schimbul de energie este oprit, nu reușesc să se mai sincronizeze la nivel emoțional, ajung să trăiască etape complet diferite și atunci considerăm că s-a terminat iubirea dintre două persoane. Și aici, poate exista sfârșitul relației de iubire, fără ca iubirea din partea unui partener să se oprească.

Iubirea se termină atunci când fiecare a luat acea formă de cunoaștere, de lecție de la celălalt. Pare nedrept pentru că atunci când te întâlnești cu un om îți imaginezi că veți rămâne toată viață împreună, dar adevărul este că rămâneți atât cât are nevoie fiecare suflet să staționeze în viață celuilalt.

Ana: Întâlnim în această viață oameni care, pentru că nu și-au descoperit propriul suflet, aleg să îi rănească pe cei care sunt bine cu sufletul lor. Este un strigăt după ajutor care de fapt rămâne doar un strigăt de neputință în contextul în care ei cer ajutor rănind și făcând rău altcuiva. De aceea, această delimitare între ce vine către mine și ce fac eu din ce vine către mine este crucială și salvatoare. Dacă ne trăim viețile suferind de suferința tuturor oamenilor răniți care la rândul lor ne rănesc, ajungem să ne pierdem complet echilibrul. Putem să avem o întâlnire de o oră sau o viață cu un om, important este cu ce mergem mai departe, de ce anume ne detașăm și ce rămâne cu noi. Iubirea ta cu un om nu se termină până nu începe una mai mare: iubirea ta față de propriul suflet. Atunci când îți descoperi și înțelegi sufletul, sfârșitul relațiilor din viața ta nu înseamnă și sfârșitul tău: onorezi ce ai avut cu recunoștință, dar ești deschis noului capitol care începe în viața ta, odată cu sfârșitul relației tale.

• Putem face totuși ceva, un ceva care ține de noi (și care nu implică umilirea sau a cerși iubirea la uși închise etc), pentru ca această iubire să nu se termine totuși? Sau este mai mult o chestiune de destin și karma?

Mama: Da. Putem să facem ceva, putem să fim buni, să fim foarte sinceri. Atunci obții de la celălalt o formă de prietenie și apreciere pe care de multe ori ajunge să o prefere să spunem unei atracții fizice excepționale cu altcineva. În momentul în care ești în acceptare și ești pozitiv ai o șansă foarte mare să îmblânzești destinul, lucrurile ajung să se producă în așa fel încât să nu suferi. De câte ori se produce o ruptură și celălalt îți spune nu te mai iubesc sau afli că are pe altcineva, soluția nu este să ripostezi, să te lupți cu karma, să te lupți cu el ci cu acceptare și sinceritate să ii transmiți celuilalt încrederea și sprijinul tău. Să fii sincer și cu tine și cu el, fără să îl acuzi sau judeci, să ii spui cât de mult ți-ai fi dorit să rămâneți împreună și să vedeți împreună dacă e ceva ce tu poți schimba, ce ține de tine. Dacă ai luptat cu toată bunătatea, sinceritatea și acceptarea ta ca omul iubit să rămână lângă tine, iar el a plecat, atunci poți încheia relația fără să regreți că nu ai făcut tot ce ți-a stat în putință.

Neiubirea este cea mai toxică formă de energie pe care o poți trăi într-o relație și apare atunci când doar îți simulează că te iubește...

• Dacă nu mai este iubire, atunci ce este? Care este antonimul cel mai potrivit pentru “iubire”? Ura mi se pare un cuvânt prea urat și greu pentru sufletul cuiva…

Mama: Am mai vorbit cu Ana în emisiuni despre neiubire. Neiubirea este vidul, când nu mai vorbim despre iubire este ceva mult mai toxic și decât ura, este mai toxic și decât forma aceea de supărare pe care o manifești când te cerți. Neiubirea este cea mai toxică formă de energie pe care o poți trăi într-o relație și apare atunci când îți simulează doar că te iubește. În momentul în care pentru impresie bună, imaginea de familie fericită, beneficii financiare hotărâți să fiți un cuplu dar în realitate este neiubire, acolo vor fi boli, tulburări de ordin mental, probleme emoționale, ferească Dumnezeu să existe și copii pentru că acei copii sunt condamnați. După părerea mea, dintre neiubire și ură, ura este mai sinceră. Este mai sănătoasă orice emoție negativă exprimată, e mai sănătos să simți și să reacționezi sincer, decât să simulezi ceva bun care de fapt este cel mai mare rău.

• Dar antidotul neiubirii care este? Dacă am trecut de la iubire la neiubire într-o relație, mai este posibil să ne întoarcem la starea de iubire sau procesul este ireversibil?

Mama: Antidotul neiubirii... Există posibilitatea că unul din parteneri să se poarte într-un anumit fel uneori din necunoaștere, alteori nu este trezit spiritual, nu l-a învățat nimeni ce caută aici, ce e cu el, de ce anume are nevoie. Și cel mai la îndemână este să îl ignore pe celălalt, să nu ofere nimic din ceea ce primește, să fie egoist și dezinteresat de nevoile emoționale pe care omul iubit le are. Momentul în care neiubirea se poate transforma în iubire este conștientizarea. Se trece de la etapa "decât exist la etapa "încep să fiu". Este acea etapă de trezire când începi să conștientizezi că ești mai mult decât un corp fizic care e atras de un alt corp, că ai mai mult de oferit decât un bun material, că un om înseamnă în primul rând sufletul lui și abia apoi celelalte lucruri. Momentul de conștientizare și trezire emoțională este cel care determină trecerea la starea de iubire plenară, cu toată ființa ta.

Mama: Avem nevoie de suferință ca să evoluăm...

Ana: Scopul primar al suferinței este acela de a opri, de a împiedica viitoarea suferință.

• De ce mulți dintre noi trebuie să experimenteze suferința într-o relație când viața ar fi mult mai simplă și ușoară fără? Există un sens în această suferință din dragoste, are ea ceva să ne învețe?

Mama: Avem nevoie de suferință ca să evoluăm. Evoluția înseamnă trecerea de la o etapă la alta, stimulați de anumiți factori. De obicei, ce ne ajută cel mai mult este durerea. Hai să ne gândim cum reacționăm dacă vedem o flacără lângă noi, respectiv la reacția pe care o avem dacă ne atinge pe noi acea flacără. Durerea ne transmite imediat mesajul: "acolo arde". Suferința într-o relație îți spune foarte mult despre celălalt. Cineva care nu te iubește îți provoacă suferință. Focul acela pe care fără să vrei îl atingi și te-a ars, ai grijă a doua oară și nu te mai duci acolo unde arde. Dacă cel de lângă tine îți provoacă acea suferință o dată, de două, de nenumărate ori, este limpede că trebuie să ieși din acea poveste.

Ana: Cred că scopul primar al suferinței este acela de a opri, de a împiedica viitoarea suferință. Paradoxal vorbind, suferința este propriul său inamic: desigur, este nevoie ca cel căruia i se întâmplă să aibă disponibilitatea de învățare, să fie deschis și să priceapă de ce i se întâmplă lui. De ce este o bucurie că i se întâmplă lui, de ce este ceva de care are nevoie? De asemenea, să se uite la suferință nu ca la o pedeapsă, ci ca la o consecință care este activată de cauză. Uneori, dacă ți-ai ignorat sufletul foarte mult timp, va trebui să lupți ceva mai mult ca să îl recuperezi. Și ajungi în multe situații în care ai de ales între suflet și munca ta de-o viață, suflet și locuința ta, suflet și relația ta. Alegerea nu este întotdeauna sufletul tău, în special dacă ești foarte rănit și dacă depinzi de altcineva. Și orice alegere fac și nu este implicat și sufletul meu, nu este pentru suflet, pe termen lung se întoarce împotriva mea și mă distruge. „Legea sufletului” este una nescrisă, dar întipărită în fiecare fibră a noastră: tot ce nu este pentru suflet, ajunge să fie împotriva noastră. Cuvintele, oamenii, faptele care nu rezonează cu simțirea ta, nu pot rămâne în viața ta.

• Sunt oameni care nu reușesc niciodată să iubească (romantic) deși au întâlnit persoane minunate pe parcursul vieții lor. Dacă nu putem simți emoția iubirii romantice, suntem bolnavi, ne-am îndepărtat de sensul vieții sau nu l-am găsit niciodată? Ce ne lipsește?

Mama: Ce ne lipsește ca să iubim romantic? Este aceeași întrebare pe care i-ai adresa-o unui nevăzător. Uite o să stau lângă tine, poate o să începi să vezi ce văd și eu. Este întrebarea pe care i-o pui unui suflet și îl întrebi: "de ce nu ești ca mine?"

Ana: Și răspunsul la întrebarea ta cred că ar fi: pentru că un suflet nu poate fi altfel decât ca el, decât așa cum este el, și tocmai de aceea este altfel decât tine, ca să vă predați unul celuilalt exact lecțiile necesare creșterii voastre spirituale.

Iubirea mamei față de copil este iubirea Divinității față de creația sa

• Cum de iubirea dintre un bărbat și o femeie se poate termina la un moment dat, dar iubirea dintre o mama și copilul ei nu are sfârșit?

Mama: O mamă este cea care joacă rolul de creator în viața copilului, ea este prima persoană care îi creează o lume copilului său, încă de când crește în burtica ei. Din momentul în care mama își vede copilul, simte că e creația ei. Copilul este un dar de la Dumnezeu, nu ne aparține, noi suntem gazdele lui pământene, dar Divinitatea ne lasă să credem că ne aparțin copiii noștri, că noi suntem creatorii. Și dintr-un punct de vedere, Divinitatea îi dă mamei din iubirea sa pentru creație: părintele ajunge să trăiască o iubire infinită, dincolo de orice e lumesc. Iubirea dumnezeiască pe care o are o mamă, pentru copilul ei, prin actul creației, nu o poate avea niciun partener din cuplu. Poate fi vorba de un alt fel de iubire, o altă legătură, dar iubirea mamei față de copil este iubirea Divinității față de creația sa. Iubirea infinită este atunci când ai acordul Divinității să fii co-autorul creației, să aduci pe lume un copil.

• Ce ne așteaptă dincolo de sfârșitul unei iubiri? Cum să găsim resursele de a ne vindeca de dezamăgire, tristețe, cicatricile eșecului etc și poate a spera la o nouă iubire la un moment dat?

Ana: Atunci când vorbești de vindecare, focusul este exclusiv pe chinul, durerea și dificultatea procesului de vindecare în sine. Metode, idei, soluții, tipuri de terapie. O luptă care uneori pare că eșuează, dar niciodată nu este în zadar. Mai puțin se vorbește despre rezultatele de după, ce se petrece după procesul de vindecare. Și rezultatul nu este absența emoției : nu o să devii brusc un zombie fără emoții, o să te enerveze sau doară la fel anumite lucruri, așa cum altele o să te bucure. Dar vindecarea se referă la o etapă de maturitate emoțională în care nu mai simți nevoia să acționezi într-un mod distructiv conform instinctelor tale. Se referă la acel moment în care durerea este exact ca cea din trecut, dar starea ta este cu totul alta. Și pentru starea aceea faci tot efortul. Uneori, în viața noastră au loc mai multe procese de vindecare în mod concomitent: ai reușit să vindeci ceva, dar mai ai o altă rană emoțională deschisă. Asta e parte din proces. Nu merge să dai cu bâta în emoție până o omori, nici să o încurajezi atunci când o simți slabă și neprocesată. Poți să nu fii vindecat complet de ceva dar să fi parcurs o bună parte din proces, suficient cât să nu te mai rănească în vreun fel ceea ce altă dată ar fi avut un impact devastator asupra ta. Momentul acela, când nu mai simți durere, la ceea ce altă dată te ardea pe interior, este Fericirea. Adevărata, mult căutata și prea puțin validata Fericire: puterea ta de a avea control asupra emoției, fără să încerci măcar să o controlezi, pentru că tu ești în echilibru și emoția ta la fel.

• De unde să știm că suntem iubiți cu adevărat și că partenerul nostru nu “mimează” de fapt iubirea? Cum se simte iubirea adevărată, cum să o recunoaștem dacă până atunci nu am trăit-o niciodată?

Ana: În asta constă adevărata revelație în ceea ce privește iubirea, pentru că ea este o conectare la un nivel atât de profund cu spiritul ceilalte persoane, încât eu nu mai am nevoie să mă comport într-un anumit fel, să fiu atrăgător pentru această persoană sau să fac eforturi să-mi schimb personalitatea ca să îi atrag atenția celuilalt. Acel om îmi arată constant că mă vrea pentru că asta simte, pentru că e ceva care există și nu care se întâmplă doar în mintea mea.

Conectarea cu propria emoție înseamnă lucrul cu subconștientul și cu emoțiile reprimate, vindecarea rănilor emoționale. Dacă cineva mă ține la distanță din punct de vedere emoțional, fie este o persoană nevindecată și traumatizată, care nu își poate exprima emoțiile și care nu este disponibilă emoțional pentru o relație cu mine, fie face asta în mod conștient și știe că, dacă ar comunica mai mult și ar fi mai prezent, ar trebuie să își asume responsabilitatea unei relații.

Mama: Starea în care persoana iubită mimează ce ar trebui de fapt să simtă, dar nu simte, îți dă o stare atât de ciudată, pentru că nu știi ce se întâmplă. Nu știi ce vrea celălalt, te îndoiești în permanență de cine ești tu, dar și de sentimentele lui. Când vorbim de neiubire vorbim de o anumită realitate în care tu încerci să pătrunzi și încerci să fii ceea ce crezi că vrea celălalt să fii, dar nu ai cum, este ca și când un avion încearcă să aterizeze și nu are pistă. Nu i se dă de la turnul de control, accesul să poată pătrunde. Același lucru este și în relații, dacă cel de lângă tine nu-ți “deschide” această pistă către sufletul lui, nu ai cum să ajungi, oricât de mult ai încerca, nu există nicio posibilitate reală. Asta înseamnă o poveste de iubire, asta înseamnă să te îndrăgostești – se produce acest transfer de energie de la tine către celălalt, și obligatoriu trebuie și din partea cealaltă să vină un răspuns. Când din partea cealaltă vin doar vorbe fără conținut, atunci se produce desprinderea, pentru că tu îi dai, iar el nu-ți dă nimic înapoi. Îți dă cuvinte, îți spune vorbe, îți promite, dar nu sunt nici fapte, și nu este nici acea energie care să care să vină la schimb cu ce îi dai tu. Există numai iubire sau lipsa ei. Tu poți să ai grijă de iubirea pe care un om ți-o arată, o poți întreține, manifesta, dar nu poți face nimic ca un om să te iubească. De aceea, trebuie să te asiguri, în toate relațiile tale, că iubirea ta nu se termină după ce un om alege să plece, pentru că tu ai învățat deja cum să fii pentru tine, iubirea pe care o aștepți de la ceilalți.

---

---