Am nevoie de sansa! Am nevoie de viata!

Despre mine, Cristina Dinu

Incep prin a va spune ca am 26 de ani, sunt avocat suspendat, aveam o viata absolut normala, fara nimic iesit din comun, pana acum un an. Insa trebuie sa va spun ce anume ma individualizeaza! Este vorba despre faptul ca la varsta de 25 de ani am fost diagnosticata cu cancer limfatic. Asta inseamna, dupa cum mi-au spus doctorii, pe de-o parte cancer, insa, pe de alta parte, cu toata ironia exprimarii, cea mai ”buna” forma de cancer. In sensul ca are o rata mare de curabilitate.Statistic, am o reala sansa ca, primind tratamentul potrivit, sa imi recapat sanatatea, sa imi recapat viata pe care o aveam si care a fost intrerupta brusc, iar aceasta perioada sa ramana doar o amintire.

Date fiind imprejurarile de mai sus, ma vad nevoita sa fac ceea ce nu as fi crezut ca voi face vreodata, insa fiind vorba despre viata mea si despre incetarea chinului familiei mele, o voi face. Si anume, lansez un apel catre dumneavoastra, prin care va rog sa imi acordati sprijin financiar, stiind ca prin orice suma donata, puteti contribui la minunea de care am nevoie : aceea de a imi recapata sanatatea si viata.

POVESTEA ... SI INCA CEVA

A inceput in 2008. Nu stiu de ce, am incetat sa ma intreb. Aproape ca nici nu mai stiu cum. S-au intamplat multe de atunci. Stiu doar ca ma durea un umar, ca am fost la multi doctori si ca eram speriata. Doctorii imi spuneau insa, foarte relaxati, ca nu am nimic si ca pot merge acasa sa ma bucur de viata, pentru ca asta ar trebui sa faca un om la 25 de ani. Nu am fost niciodata ipohondra, nici nu stiu cum am avut atata ambitie incat sa tot merg la doctor de fiecare data, insistand sa imi puna un diagnostic.

Le-am urmat sfatul de cateva ori, insa durerea mea nu tinea cont de ce spuneau ei sau de varsta mea. Fara sa imi dau seama cand si cum, m-am trezit, dupa 6 luni, intr-o clinica din Viena, din fericire (si aici credeti-ma pe cuvant ca, desi mi-as fi dorit sa nu fie asa, am suficiente argumente), unde ma pregateam psihic ca a doua zi sa imi faca o operatie de extractie a unor ganglioni limfatici, pentru ca numai asa puteau sa imi confirme un diagnostic de cancer limfatic, diagnostic care se pare ca se desprindea cu usurinta din simptomele si analizele mele de sange.

Nu mai este o surpriza faptul ca in luna august 2008 a fost confirmat diagnosticul de cancer limfatic (boala Hodgkin), stadiul IIB, Bulky si ca am inceput imediat sa urmez tratamentul cu citostatice standard recomandat de medicul hemato-oncolog din Viena. Pentru ai mei a fost devastator. Pentru mine a fost ca un cutremur puternic. Sunt cuvinte pentru a descrie starile prin care am trecut, dar par goale.

Nu mai este o surpriza nici faptul ca boala mea s-a dovedit a fi nu la fel de usor curabila in cazul meu ca in cele 90% din cazuri, care se vindeca dupa prima linie de tratament.

Am incercat cam toate sortimentele de protocoale chimioterapice care se fac pentru aceasta boala, am servit si o portie zdravana de radioterapie. O noua biopsie ganglionara… Am incercat sa savurez chiar si o absorbtie de maduva din osul soldului.

Cu toate astea, boala mea s-a incapatanat ca dupa o vreme de dat inapoi, urmare a chimioterapiei administrate, sa se umfle in pene si sa imi arate ea mie. Respectiv, sa ma transforme, asa cum a rezultat din analizele din martie 2009, din candidata perfecta pentru vindecare completa prin tratament standard, in candidata perfecta pentru o recomandare ferma de transplant autolog cu celule stem.

Dar, desi nu as fi crezut, desi eram o rasfatata, mi-am dat seama ca si eu sunt incapatanata. Si mi-am dat seama ca sunt mai puternica, mi-am dat seama ca am o singura defectiune (majora, este drept), dar ca suntem dotati cu un set complet de organe care pot lupta, care ma ajuta si care tin cu mine. Asa imi spunea si doctorul, sa ma gandesc la faptul ca am o problema si multe organe sanatoase si puternice.

Mi-am propus sa ies invingatoare din lupta asta. Si sa am rabdare, daca si de asta este nevoie. Si sa nu las pe nimeni si nimic sa ma opreasca. Intotdeauna am avut teluri de atins, dar niciodata unul atat de important. Pentru mine, pentru cei dragi, pentru statistici… In oricare dintre variante, mi-am propus sa ma vindec.

Am acceptat ca pentru a putea sa lupt, am nevoie de bani, iar pentru a avea acei bani trebuie sa cer ajutorul oamenilor, chiar daca asta imi parea o slabiciune, o lipsa de bun simt, de orgoliu, imi parea oricum, numai in regula nu. Si totusi, am cerut ajutorul si l-am primit.

A fost un soi de minune, cred, ce s-a intamplat in luna august a anului trecut. Solidaritate, compasiune, grija si ajutor – toate acordate unui strain care eram eu si toate acordate neconditionat. Aceasta experienta mi-a zguduit zdravan valorile si parerile. In cel mai bun sens de imaginat. Cred ca nu exagerez cand spun ca am castigat viata si prieteni. Oameni care nu numai ca m-au ajutat din punct de vedere financiar cand nu mai aveam alte solutii, dar oameni care au fost alaturi de mine cat am fost internata la transplant si dupa, in perioada de recuperare. Deschideam e-mailul cand puteam si gaseam multe intrebari – toate aveau ca subiect ce fac EU. Toti erau alaturi de mine, se rugau pentru mine, ma incurajau si toti au crezut in mine. Va multumesc din suflet! Va spun, fara sa exagerez, ca nu va puteti imagina cat inseamna pentru mine ce ati facut in acea perioada!

Cu ajutorul dumneavoastra, m-am luat la tranta cu boala trecand si prin primul transplant. Am facut transplantul pe 16 octombrie 2009, o noua zi de nastere, mi-au spus medicii. Am primit cadou: am facut transplantul. Iar asta m-a ajutat sa fiu iar cu cativa pasi inaintea bolii si sa se poata pune problema unui al doilea transplant acum, chiar daca nu a fost suficient primul transplant pentru a reusi sa eliminam totul, asa cum am sperat. Primul transplant mi-a devansat boala, mi-a castigat teren in fata bolii si mi-a dat sansa de a reintra in lupta. Mi-a dat in plus cateva luni esentiale de viata.

Uitandu-ma inapoi, desi nu cred ca este inca momentul, imi dau seama ca am trecut prin multe, ca a fost greu, si ca alaturi de mine i-am tarat prin toate astea si pe cei dragi. Dar imi dau seama si ca tot efortul asta merita, nu ca as fi avut vreodata dubii. Dar orice sacrificiu, orice durere si orice lupta castigata merita efortul. Nu am de gand sa stau sa imi plang de mila, nu am de gand sa stau sa tremur de frica. Ci voi merge mai departe.

Mai am un pas. Un pas mare. Un transplant. Experimental. Experimental pentru ca nu mi-au gasit un donator compatibil si vor folosi celule stem prelevate din cordonul ombilical ca varianta alternativa. Un transplant mult mai greu, mai riscant si mai invaziv decat primul. Dar ultima sansa si ultimul pas. Este ultima carte pe care trebuie sa o joc. Pe masa e viata mea.

Nu m-am apucat de scris povestea asta pentru ca as avea talent la scris, sau pentru ca mi s-a parut o poveste buna. Dar nici nu am scris-o total dezinteresat. Si am incercat sa va povestesc, pe scurt, inca de la inceput ca sa va pot convinge sa imi mai acordati sprijinul dumneavoastra inca o data.

Pentru ca mai am nevoie de ajutor. Pentru mine, si aceasta ultima carte are pret. 140 000 de euro, din care imi lipsesc 80 000 de euro. Stiu, este enorm, dar este vorba despre viata mea, este vorba despre faptul ca nu vreau si nu pot sa renunt acum. Stiu ca ma pot vindeca, stiu ca sunt pe maini bune si stiu ca nu o sa ramana asa lucrurile.

De aceea am scris. Incerc sa va conving ca merit inca o data ajutorul dumneavoastra. Ca nu pot, dupa atatea batalii castigate, sa renunt sa incerc a castiga razboiul. Vreau sa ma vindec. Vreau sa revin acasa, vreau ca viata mea sa imi apartina din nou. Sigur ca am planuri mari, dar nu ma apuc sa promit nimic. Mi-am promis mie, stiu ca ma voi tine de cuvant.

Dar am nevoie de sansa! Am nevoie de viata!

Pe blogul ei - https://cristinalilianadinu.blogspot.com/ - puteti afla mai multe detalii despre Cristina si povestea sa. Cu o mica donatie o poti ajuta sa traiasca.

TRIMITE UN SMS LA NUMARUL 879

Garbo

Ultima actualizare: 9 Septembrie 2020 @ 03:09

• 
• 

Mai multe despre Garbo