Depresia din dragoste - durerea de inima pe care nu o vede nimeni

Cand se rupe firul de ata al unei relatii de iubire…

….tristetea este atat de reala, de ascutita si de alinatoare incat vrei sa nu te mai desparti niciodata de ea. Sentimentul de vinovatie este atat de puternic incat te lasa fara aer, fara suplu, fara forta de-a putea respira vreodata iubire in preajma altcuiva. Senzatia ca ai pierdut totul este mai infiorator si mai secatuit de speranta decat gandul ca ai putea sa-ti revii vreodata. Certitudinea ca ai dat totul din tine si ca nu o sa mai poti oferi niciodata nimic este un criminal nemilos care incet, incet iti otraveste gandurile. Dezamagirea… nu cred ca o poate exprima cineva in cuvinte. E mai tare si mai sufocanta decat orice urma de iubire care a existat vreodata. O simti cum urca (de ce nu coboara niciodata?...) pana in poalele unghiilor. Pulseaza si macina incet si sigur, iar si iar, ca un ciocan care iti gaseste punctul slab in poalele creierilor… Fricile nu te mai bantuie pentru ca te simti ca o marfa amorfa de carne si oase care se misca mecanic in virtutea unor legi neintelese ale universului. Iar fiecare pas pe care il faci de una singura intr-o lume devenita dintr-o data straina ti se pare o drama... iar ceea ce ti s-a intamplat o tragedie...

…mainile tale strang alte maini, trupul tau se pierde necunoscut intr-o multime de oameni care traverseaza strada. Zambesti… Este zambetul tau. Poate plangi… Sunt lacrimile tale. Poate razi… Este rasul tau. Poate undeva, intr-un colt de minte, se naste gandul unei sperante. Poate… Intuitia ta de om e dornica sa se convinga. Intinzi degetele si iti cercetezi fata. Da, sunt lacrimile tale. Da, e rasul tau. Dar unde esti TU printre toate astea? Degetele mainii tale alune apoi usor spre inima. E speranta ta pe care o stergi disperat cu varful manecii si o alungi ca pe un gand ireal de frumos, groaznic de imposibil. E prea dornica sa fie adevarata ca sa nu o ucizi definitiv. Si fiecare pas pe care il faci inainte, incercand sa iti faci curaj sa mergi din nou prin lume, te duce departe de tot ceea ce ti-ai dorit vreodata. In acel loc in care ajungi, Marele Loc, dai peste o mare infundatura. Si unde este drumul tau in lumea aceasta?

…inima iti este atat de sfasiata ca nu poate decat sa tipe prin lacrimi. Iar in unele cazuri si lacrimile amutesc si nu mai au cuvinte sa spuna ceva. Este cel mai greu cand durerea este surda. Amintirile sunt atat de actuale incat le privesti in toti oamenii din jurul tau. Minutele sunt apasare impietrita, orele par eterne momente de durere, zilele un neant in care vrei sa te evapori incet si sigur. Timpul e o rana adanca care iti mananca trupul si iti chinuie fiecare celula vie din trup. Placerea gustului si a vietii se scurge din tine picatura cu picatura. Somnul iti devine refugiu... asta daca ai curajul sa te refugiezi in amintirile nebune si iubite care te viziteaza in miez de noapte sub forme de vise…. Dorinta de a face ceva pentru tine, ORICE, se evapora. Existenta iti devine indiferenta, atat de indiferenta incat tot ceea ce se intampla in jurul tau nu te poate salva de la a fi absenta. Scopul… nu il mai vezi… nu te mai intereseaza. Iti doresti doar… stii ce iti doresti dar acest lucru este atat de imposibil, irealizabil... Il constientizezi pana in panzele albe… asa ca nu iti mai doresti nimic. Trupul te chinuie si el la un loc cu sufletul. Simte frig, racoare, durere prin fiecare por si intinde neputincios mana dupa o imbratisare cunoscuta, dupa o prezenta care ii era familiara si draga… Si ceea ce este cu adevarat rau este atunci cand aceasta durere persista si nu prezinta nici cel mai mic indiciu ca intr-o buna zi ar putea pur si simplu sa dispara...

Garbo

Ultima actualizare: 18 August 2020 @ 04:08

• 
• 

Mai multe despre Garbo