Ultimele cuvinte ale unui fost chirurg catre fetita lui. Despre cat de importanta este clipa de ACUM

In timpul rezidentiatului aveam o vorba: zilele sunt lungi dar anii sunt scurti. In acea perioada, ziua incepea cu putin timp inainte de ora 6 si dura pana cand operatia era finalizata – ceea ce varia in functie de cat de rapid erai in sala de operatie.

Partea amuzanta in sala de operatie este ca nu simti timpul trecand. Daca exista plictiseala, simti timpul trecand, spunea Heidegger, dar pentru mine era fix contrariul: concentrarea maxima facea ca bratele ceasului sa para a fi doar in mod arbitrar plasate. Doua ore puteau parea doar doua minute. Odata ce ultima cusatura era facuta si rana pansata insa, timpul normal se restarta instant. Apoi incepeai sa te intrebi: „Cat timp mai e pana pacientul se trezeste?” ”Cat timp mai e pana la urmatorul caz?” „Cati pacienti trebuie sa vad inainte?” „La ce ora voi ajunge astazi acasa?”

Abia cand termini si cu ultimul caz incepi sa simti pe pielea ta lungimea zilei, si greutatea din picioare. Apoi mai sunt cateva cerinte administrative pana sa parasesti spitalul si la acea ora tarzie, acestea le simti ca pe o nicovala. N-ar putea sa astepte pana maine? Nu. Un oftat si Pamantul incepe sa se invarta inapoi in jurul Soarelui.

Mecanismul timpului a inceput sa incetineasca...

Si intr-adevar, anii au zburat. Sase ani au zburat ca o clipire. Dar in acea perioada de rezidentiat am inceput sa prezint o consteltaie de simptome – pierderea in greutate, febra, transpiratie nocturna, dureri de spate, tuse – indicand un diagnostic repede confirmat: cancer la plamani in metastaza.

Mecanismul timpului a inceput sa incetineasca. Am reusit sa imi termin rezidentiatul in timp ce faceam si tratament, am mers la chimioterapie si am indrat o spitalizare indelungata.

Am iesit din spital slabit, cu parul subtiat si corpul subtiat si in incapacitate de a mai lucra. Am ramas acasa in convalescenta. Sa ma ridic de pe un scaun sau sa apuc un pahar cu apa cerea concentrare si efort. Daca timpul se dilata atunci cand cineva se misca repede, se constracta atunci cand cineva aproape reuseste sa se miste? Posibil. Zilele s-au scurtat considerabil. O activitate de o zi intreaga nu era decat o intalnire cu medicul sau vizita unui prieten. Iar restul timpului insemna odihna. Cu prea putine detalii ca sa distingi o zi de o alta, timpul a devenit static. Timpul a inceput sa fie mai putin decat ticaitul ceasului si mai degraba starea de a fi. Concentrat in sala de operatie, limbile ceasului pareau arbitrare, dar niciodata fara sens. Acum, timpul zilei nu mai insemna nimic, zilele saptamanii cu atat mai putin.

Pana si conjugarea verbelor devine o mazgalitura. Ce e corect? „Sunt neurochirurg”, „am fost neurochirurg”, ”am fost neurochirurg inainte si voi fi in continuare?” In ce timp traiesc? Timpul viitor pare sa fie gol, iar pe buzele altora sa provoace tremur. Recent mi-am celebrat reuniunea de 15 ani de la terminarea liceului; parea nepoliticos din partea mea sa raspund urarilor de ”ne vedem peste 10 ani”, ale vechilor mei prieteni cu… ”poate ca nu”.

Dar la noi in casa este atat de mult dinamism. Fiica noastra s-a nascut la cateva zile dupa ce am iesit din spital. In fiecare saptamana, ea infloreste: o prima apucatura, un prim zambet, un prim raset. Pediatrul ei ii urmareste cresterea in tabele si noteaza progresul ei de-a lungul timpului. Ceva nou stralucitor o imprejmuieste. Si, pe masura ce sta in bratele mele zambind, incantata de cantatul meu afon, o incandescenta lumineaza camera.

Toata lumea sucumba catre finit. Banuiesc ca nu sunt singurul care ajunge in aceasta stare. Majoritatea ambitiilor sunt fie dobandite fie abandonate; in orice caz ele apartin trecutului. Viitorul insa nu mai este o scara spre tintele vietii ci se disipa intr-un prezent perpetuu. Bani, statut, orice vanitate are o asa putina insemnatate: o goana dupa vant, cu adevarat.

Cu toate acestea, o persoana nu poate fi jefuita de viitorul ei: fiica mea Cady. Sper sa mai traiesc destul cat ea sa mai pastreze memoria mea. Cuvintele au longevitate. Eu nu. M-am gandit ca as fi putut sa ii las o serie de scrisori – dar ce as putea sa ii spun cu adevarat? Nu stiu cum va fi aceasta fata cand va avea 15 ani; nici macar nu stiu daca ii va placea numele pe care noi i l-am dat. Dar acesta este probabil un singur lucru pe care il poti spune unui copil, care reprezinta viitorul si care sta pentru putin timp in bratele tale si a carui viata nu este in nici un caz trecut.

Mesajul este simplu. Cand vei trai unul dintre multele momente in viata si trebuie sa faci un rezumat cu ce a fost important si ce nu, cu ceea ce ai putut face important pentru lume, ma rog sa pui acolo si faptul ca ai umplut ultimele zile ale unui om cu fericire; o fericire nestiuta de mine pana acum, in anii ce au trecut, o bucurie care nu este insetata de mai mult si mai mult, dar care ramane, in satisfactie. In acest moment, chiar acum, ceea ce e un lucru enorm.

***

Dr. Paul Kalanithi a fost un neurochirurg de exceptie la Standford care a fost diagnosticat cu cancer la mijlocul anilor sai 30. In acest eseu el scrie despre modul cum perceptia asupra timpului si a identitatii sale s-a schimbat odata devenit pacient si tata. A murit la varsta de 37 de ani, in data de 9 martie 2015.

Acest eseu, cat si reportajul in care il vedem pe Dr. Paul Kalanithi vorbind despre timp, despre fetita lui si despre boala, au aparut pe site-ul stanmed.stanford.edu.

Garbo

Ultima actualizare: 20 Martie 2015 @ 01:03

• 
• 

Mai multe despre Garbo