Ma iubesc

Iubirea este un subiect care nu va lipsi niciodata de pe buzele oamenilor. Fie ca suntem niste visatori ce colinda o viata intreaga in cautarea iubirii, fie ca suntem niste pragmatici sau perfectionisti care atunci cand dau peste iubire, se intreaba ce este iubirea, fie ca suntem niste idealisti pentu care iubirea exista atata timp cat nu ajungem la ea, iubirea este cuvantul ce ne defineste viata. Ne dorim sa primim iubire si ne dorim sa impartasim iubire la randul noastru. De ce? Multi vor incerca sa dea un raspuns: doar atunci cand iubim si suntem iubiti, ajungem la o stare sinonima cu fericirea. Ma intreb insa daca atata iubire pentru ceilalti lasa loc si pentru iubirea de sine. Ma intreb insa daca iubirea fata de ceilalti (fata de partenerul de viata, fata de parinti, fata de copii, etc.) nu ne impiedica cumva sa taiem putin cate putin din iubirea pe care ne-o purtam noua insene. Nu cumva asezam iubirea de sine pe patul lui Procust si in functie de ceilalti, mai taiem sau mai adaugam putin? Inca putin?...

Nu vreau ca titlul articolului sa fie perceput ca o declaratie deschisa spre egoism. Mai mult ca sigur ca exista o mare diferenta intre iubirea de sine si egocentrismul. Egoistul cade in extrema de a se iubi prea mult pe sine insusi. In actiunile si gandurile sale nu exista decat o singura persoana: El. Egoistul este centrul propriului univers, traieste si respira pentru a-i fi bine si pentru a-si face bine. Ecuatia iubirii ii apare cu o singura necunoscuta. Isi este suficient lui insusi. Trairile si sentimentele celorlalti de cele mai multe ori il lasa rece. Simte fericire indeosebi atunci cand visurile si idealurile sale de-o viata capata formele concretizarii. Iubirea de sine sta la baza iubirii celuilalt. Si nu cred ca exista dovada mai mare de daruire de sine decat atunci cand poti sa daruiesti iubire, stiind ca este tocmai acel lucru care tie iti lipseste si de care ai avea cea mai mare nevoie. Pe de alta parte, iubirea de sine duce la iubirea profunda a celorlalti. In momentul in care ne daruim noua insene aceasta iubire, in momentul in care ne iubim si ne acceptam asa cum suntem, suntem cu adevarat capabile sa daruim dragostea noastra si celorlalti. Mai profund, cu si mai multa intensitate...

Cata dreptate ii dau lui Daphne Rose Kingma atunci cand afirma ca “poti sa-i iubesti pe ceilalti, sa ai griija de ei, sa-i incurajezi, sa-i sprijini, sa-i asculti, sa-i alini, sa glumesti, sa discuti in contradictoriu si sa plangi alaturi de ei -si sper ca asa si faci- dar toate darurile bucuriei, respectului si grijii pe care le oferi celorlalti, le meriti si tu. Ai nevoie de dragostea pe care doar tu poti sa ti-o dai”. Zi de zi si ani de-a randul, viata nostra se intrepatrunde cu a celorlalti si este legata indubitabil de a celorlalti. Chiar si atunci cand vorbesti despre tine si persoana ta, nu lipsesc si “ceilalti” din vocabularul tau. Fara sa vrem, evolutia vietii noastre este influentata de evolutia vietii celorlalti. Si nu de putine ori, viata noastra este determinata de a celor din jur.

---

---