Tăcerea țipă

de Marina Avith

Ora două noaptea, iar eu scriu buimacă câteva rânduri, în care îmi descriu singurătatea, ȋmi descriu viaţa, care a fost stropită de esenţa mortii, de esenţa lugubrului. Îmi scriu autobiografia, pe care posibil să nu o citească nimeni. Îmi scriu gândurile, când tăcerea ţipă să nu o fac.

Mai îmi aprind o ţigară și las fumul să mă învăluie în toxicitatea lui, cu care m-am învăţat de la o vârstă fragedă. Mereu mi s-a zis să mă las de fumat, dar nu am ascultat. Cum Dumnezeu să își lase stelele să cadă singure, fără ca măcar să le spună un cuvânt de încurajare? Aşa sunt şi ţigările. Veşnice stele căzătoare, care ard până la contactul cu pământul, unde se vor preface în praf de stele pierdute. Ce poetă pot deveni, dacă încerc.

Am fost stăpânită de tăcere, dar o tăcere toxică, mai toxică ca fumul de ţigare. O tăcere care ţipă ca să mă facă sa aud vocea ei mirifică, o voce a morţii, a sorţii pierdute în neantul viselor. Oh, dar ce vise! Acele coşmaruri bântuite de demoni. Acei demoni, care până la urmă îţi devin cei mai apropiaţi prieteni. Acei prieteni care nu te vor distruge.

Agonia este formată din doua etape. Prima este Durerea. Fără durere nu am exista, nu ne-am simţi vii, am fi simple carcase ale unor scheleţi ai timpului. Ne-am afunda în întunericul de smoalã, plângând pe umărul lui Lucifer, acel damnat, care la sfârşitul zilelor va avea parte de o judecată, care îi va aduce izbăvirea.

A doua etapă este acceptarea. Acceptăm că suntem pierduţi şi că nu există cale de întoarcere din infernul în care am fost condamnaţi să traim, acel infern, numit simplu: viaţă.

Oh, dar şi acest infern este benefic pentru un înger căzut ca mine. Îmi va aminti veşnic de durerea prin care am trecut, prin ţipetele de teroare, de zilele în care plângeam fără să mă vadă nimeni. Zilele acelea, în care imploram în genunchi, acea creatură inexistentă, numită Dumnezeu să aibă îndurare de mine şi să îmi ofere un zambet cât de mic. Dar, acel zâmbet s-a lăsat aşteptat zile, luni, ani, decenii. Şi aşa am ajuns la vârsta maturităţii, în care sunt o bucată de marmură rece, o persoană al cărei suflet a fost vândut demonilor.Îmi amintesc şi acum de zilele în care ma rugam fără încetare sa zambesc măcar o dată, să reuşesc să simt iubirea aceea pură şi care nu cere nimic in schimb, dar venise o zi în care mă săturasem să cer, să mă înjosesc în faţa unei zeităţi atroce, care ura omenirea şi era gata să o distrugă.

Mă certam cu demonii dinăuntrul meu, ajungând sã ridic tonul asupra tăcerii apăsătoare, care se ivea de după colţ. O tăcere sinistră, tenebroasă şi urâtă, dar care într-un final, mi-a devenit prietenă. Decenii m-am luptat cu tăcerea care ţipa în capul meu certându-se cu demonii care obișnuiau să îmi fie prieteni.

Citește continuarea pe pagina următoare  >>>

Garbo

Ultima actualizare: 23 Noiembrie 2018 @ 05:11

• 
• 

Mai multe despre Garbo