Inteligenta inimii: Creierul din inima

Avem creier… dar ce-am facut cu INIMA?

“Adevarata inteligenta este cea a inimii. Ea nu e intelectuala, este emotionala. Nu seamana cu gandirea, seamana cu simtirea. Ea nu este logica, este iubire”. - Osho

De ceva vreme incoace, am gasit cel mai bun culcus de adormit spiritele. Locuim in creierul nostru. Un loc rece, abstract, indepartat de ceea ce ne face sa fim umani…. Am devenit straini fata de trupurile noastre. Ne-am lasat instrainati treptat de intelepciunea inimii. Am cultivat distante intre noi. Am pornit cu pasi grabiti spre drumul instrainarii de sine. Ne grabim sa ajungem la birou. Nu avem timp sa auzim cum ne mai calauzeste inima. Si cui ii pasa de ce spune inima? Cui ii pasa de ce-am facut cu ea?

Nimeni nu ne invata in copilarie cum sa simtim, cum sa experimentam emotiile, ce sa facem cu energia sentimentelor noastre, cum sa ne autoreglam emotiile la ceea ce se intampla in jurul nostru.

Prin subintelegere, invatam sa le trecem sub tacere, sa le opunem rezistenta, sa le judecam. Creierul, mintea, ratiunea, par uneori a fi solutia perfecta. Undeva, pe axa timpului a inceput sa se stinga dorinta noastra de a deveni mai buni. Daca a fi rau inseamna a sta departe de suferinta atunci da, astazi ne dorim sa fim rai. Candva, am inchis ochii in fata frumusetii lumii inconjuratoare. Am inceput sa uram linistea, sa ne integram in haos si confuzie, sa ducem vieti reci, rationale, indiferente, lipsite de emotii si satisfactii spirituale.

Am permis rautatilor si sentimentelor negative sa faca parte din eul nostru zilnic. Am ingaduit dorintei de inavutire sa aiba intaietate in fata oamenilor. Refuzam treptat treptat sa auzim iubirea, sa vedem fericirea, sa simtim starea de bine, sa ne lasam toropiti de o ploaie de vara, sa ne entuziasmam de un copac in floare, sa iubim patimas, sa ne strangem cu nebunie in brate, sa ne pierdem mintile de placere privind un rasarit de soare, sa sarutam patimas si cu dorinta un chip sarutat de altfel zilnic…

Si va intreb acum… ce-am facut cu inima? Cu emotiile noastre? Cu sentimentele? Cand ne-am pierdut inimile si am lasat creierul sa conduca? Cand am devenit imuni unii fata de altii? Cand ne-am imunizat fata de noi insine inchizandu-ne inimile? Ce facem cand ne este dor de inimile noastre de altadata? Mai vrea cineva sa le regaseasca? Mai crede cineva ca daca inima nu e, nimic nu e? Sa raspundeti sincer.. ca de la inima la inima…

---

---