Iubirea virtuala. Poveste adevarata despre o iubire imposibila...

Ma hranesc in fiecare zi cu aceleasi promisiuni, ma imbat cu sperantele pe care le reinvie in fiecare zi, ma ametesc propozitiile simple, bine construite, care emana increderea ca intr-o zi il voi avea in brate si sunt fericita. Nici nu as avea nevoie de mai mult.

Il simt atat de aproape, desi nu i-am vazut niciodata fata, nu i-am simtit freamatul si respiratia calma sau agitata, nu l-am atins niciodata plimbandu-mi degetele pe fata lui, mangaindu-i pleoapele, sarutandu-i, cu o atingere usoara, buzele; mi-am plimbat degetele doar pe o fotografie mangaind fiecare parte anatomica a structurii lui masculine, imaginandu-mi ca este aici si ofteaza, de atata bine.

Credeam ca se sfarseste pamantul daca nu-l voi intalni in lumea reala fie doar si pentru o secunda. Era de-ajuns doar o secunda. In mintea mea ratacita trona imaginea lui, nu puteam scapa de ea orice ar fi fost.

Vorbise serios, asa parea cel putin. Voia sa ne intalnim , sa ne privim, sa ne atingem. Imi promisese ca vine sa ma ia cu el sa locuim impreuna la Freiburg, iar asteptarea era din ce in ce mai grea, minutele nu voiau sa se mai scurga.

Uneori mi se umezesc ochii si nu stiu daca de drag sau de ciuda ca nu pot sa ajung la el. Alteori lacrimile curg fara sa-mi dau seama. Ma trezesc oftand, cu o durere nemiloasa care-mi sfasie sufletul. Nerabdarea a pus iarasi stapanire pe mine, simt ca nu pot astepta la infinit, timpul trece, nu mai am prea mult timp, ma simt nedreptatita si vinovata in acelasi timp. Uneori renunt la ideea de a-l mai astepta si incerc sa-l uit. Nu pot. Incerc sa il urasc. Il urasc o vreme... si la primul semn tresalta tot adancul meu, imi este drag din nou, alteori ma invinovatesc considerandu-ma imatura, ca o adolescenta naiva, care isi asteapta iubitul in prag.

Nu pot sa insist, daca nu stiu ce zace in capsorul lui si este inchis ca lada de zestre a bunicii. Nu vreau sa par ridicola in ochii lui, asa ca astept cuminte, cu ochii atintiti pe Messenger, gandindu-ma ca daca il va trimite divinitatea ca pe un dar pe care il merit, va veni singur. Numai ca vine, sta un pic, pleaca fara niciun cuvant, iar revine, iar sta un pic, dispare la fel de repede precum vine… Jocul asta ma ucide.

Este noapte, putin dupa miezul noptii, ma doare sufletul, ma doare sufletul, ma doare sufletul. As fi vrut sa plang eliberandu-ma de toate necunoscutele, dar astazi nu pot, lumea nu se rezuma la el. As fi putut sa-i doresc sa aiba parte de exact acelasi lucru, dar stiind ce tare doare mi-e mila de sufletul lui, poate asa mai spal din pacate, cu mila, cu ingaduinta. Ma incapatanez sa pot crede ca nu il mai vreau, voi repeta tot timpul ca nu il mai vreau, voi incerca sa mai caut si poate doar inlocuindu-l, sa mai scap de aceasta disperata apasare.

Garbo

Ultima actualizare: 30 Noiembrie -0001 @ 12:11

• 
• 

Mai multe despre Garbo