Citește-le în acest anotimp și Oricând: Cele mai frumoase poezii de TOAMNĂ

Toamna este o frumoasă poezie și merită spusă în cele mai iscusite versuri. Fiindcă ne aflăm în acest superb anotimp al contrariilor, al ploilor gri și al frunzelor pline de culoare, vă invităm să redescoperim poezia românească, îndeosebi lirica despre toamnă. Am realizat o selecție de poezii minunate despre toamnă, poezii mai cunoscute și mai puțin cunoscute, ale unor autori români care au cântat din pana lor despre emoții și toamnă într-un mod sublim.  

Cele mai frumoase 15 poezii de toamnă si despre toamnă 

Emoţie de toamnă - Nichita Stănescu

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.

Cântec - Ana Blandiana

Lasă-mi, toamnă, pomii verzi,
Uite, ochii mei ţi-i dau.
Ieri spre seară-n vântul galben
Arborii-n genunchi plângeau.

Lasă-mi, toamnă, cerul lin.
Fulgeră-mi pe frunte mie.
Astă-noapte zarea-n iarbă
Încerca să se sfâşie.

Lasă, toamnă-n aer păsări,
Paşii mei alungă-mi-i.
Dimineaţa bolta scurse
Urlete de ciocârlii.

Lasă-mi, toamnă, iarba, lasă-mi
Fructele şi lasă
Urşii neadormiţi, berzele neduse,
Ora luminoasă.

Lasă-mi, toamnă, ziua, nu mai
Plânge-n soare fum.
Înserează-mă pe mine,
Mă-nserez oricum.

Revin în toamnă - Ana Blandiana 

Revin în toamnă cum revin acasă
Din ţări mai libere şi mai bogate -
Ştiu iarna care vine, ştiu bruma care cade
Şi ceaţa nesfârşită, nenţeleasă.

Dar eu visez amiaza-mbrăţişată
De frigul dimineţii şi al serii,
Ora de miere, galbena zăpadă
Pe care-o ning din crengi învinse merii.

Eu plâng de bucurie în lumina
Nestinsă încă de uriaşe nopţi
Şi-n strugurii zdrobiţi în teasc din vina
De-a fi prea buni, prea dulci, prea copţi.

Eu vin spre frig, deşi de frig mi-e groază
Spre fructul putred care se consumă
În alcoolul limpede-n amiază
Şi tulburat în asfinţit de brumă.

Mi-e frică de-ntuneric şi totuşi vin, şi vin
Din nesfârşite veri strălucitoare,
Unde tânjesc spre fericitul chin
Al boabei ce apune-n vin şi moare.

Orgoliu fraged, dragoste copilăroasă,
Fatală, somnoroasă demnitate.
Revin în toamnă cum revin acasă
Din ţări mai libere şi mai bogate.

Toamna - Tudor Arghezi 

Străbatem iarăş parcul, la pas, ca mai nainte.
Cărările-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeaş bancă-n frunze ne-aşteaptă la fântâni.
Doi îngeri duc beteala fântânilor pe mâini.

Ne-am aşezat alături şi braţu-i m-a cuprins.
Un luminiş în mine părea că s-ar fi stins.
Mă-ndrept încet spre mine şi sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca să cânte, sparturile pe flaut.

Vreau să-mi ridic privirea şi vreau să-i mângâi ochii...
Privirea întârzie pe panglicile rochii.
Vreau degetui uşure şi-l iau să i-l dezmierd...
Orice vroiesc rămâne indeplinit pe sfert.

Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plânge?
Apusul işi întoarce cirezile prin sânge.
O! mă ridic, pe suflet s-o strâng şi s-o sărut --
Dar braţele, din umeri, le simt că mi-au căzut.

Şi de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, inc-o dată
S-aplec la sărutare o frunte vinovată
Să-nvingem iarăş vremea dintr-o-ntărire nouă
Şi să-nviem adâncul izvoarelor de rouă.

Şi cum scoboară noaptea, al'dată aşteptată,
Îmi pare veche luna -- şi steaua ce se-arată,
Ca un parete de-arme, cu care-aş fi vânat.
Şi fără glas, cu luna, şi noi ne-am ridicat.

Dans - Nicolae Labiş

Toamna îmi îneacă sufletul în fum...
Toamna-mi poartă în suflet roiuri de frunzare.
Dansul trist al toamnei îl dansăm acum,
Tragică beţie, moale legănare...

Sângeră vioara neagră-ntre oglinzi.
Gândurile-s moarte. Vrerile-s supuse.
Fără nicio şoaptă. Numai să-mi întinzi
Braţele de aer ale clipei duse.

Ochii mei au cearcăn. Ochii tăi îs puri.
Câtă deznadejde paşii noştri mână!
Ca un vânt ce smulge frunza din păduri,
Ca un vânt ce-nvârte uşa din ţâţână...

Mâine dimineaţă o să fim străini,
Vei privi tăcută mâine dimineaţă
Cum prin descărnate tufe, în grădini,
Se rotesc fuioare veştede de ceaţă...

Şi-ai să stai tăcută cum am stat şi eu,
Când mi-am plâns iubirea destramată-n toamnă,
Şi-ai să-asculţi cum cornul vântului mereu
Nourii pe ceruri către zări îndeamnă.

Pe când eu voi trece sub castani roşcaţi,
Cu-mpietrite buze, palid, pe cărare,
Şi-or să mi se stingă paşii cadenţaţi -
În nisip, scrâşnită, laşă remuşcare...

Nervi de toamnă - George Bacovia

E toamnă, e foşnet, e somn...
Copacii, pe stradă, oftează;
E tuse, e plânset, e gol...
Şi-i frig, şi burează.

Amanţii, mai bolnavi, mai trişti,
Pe drumuri fac gesturi ciudate -
Iar frunze, de veşnicul somn,
Cad grele, udate.

Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc,
Şi-amanţii profund mă-ntristează -
Îmi vine să râd fără sens,
Şi-i frig, şi burează.

Altă zi de toamnă  - Angela Marinescu

Mi-e teamă că faţa mea se desprinde.
mi-e teamă că mâine voi fi alta.
dar acum, aici, privesc pădurea de brazi
ca pe un refuz.
nu pot accepta, peste mine, plămânii tăi goi.
din nordul Europei se întoarce un copil care, odinioară,
mi-a sfâşiat părul.
dinspre Balcani, vii tu, fără cruce,
şi îmi şopteşti; nimic nu mai este între noi.

nimicul, ortodoxia, toleranţa, moartea.

Toamna - Ion Minulescu

Am tras sforile toamnei
și-am scris strâmb, pe ușă,
inventar
acum,
hai să-mpărțim toamna
și la partaj să luăm
o frunză tu, o frunză eu,
cinci vise tu, cinci vise eu
și tăcerea,
apusul ți-l las ție.
ploile le voi lua eu,
iar tu o să ai toate furtunile
stoarse de ultimele picături de vlagă.
cu răsăriturile va fi mai greu.
sigur ne vom târgui
ca-n piață.
am să ți le cedez, totuși,
numa ca să-mi lași mie
nopțile
și toate neîmplinirile mele
de fiecare zi…

Toamna - Octavian Goga

Văl de brumă argintie
Mi-a împodobit grădina
Firelor de lămâiță
Li se uscă rădăcina.

Peste creștet de dumbravă
Norii suri își poartă plumbul,
Cu podoaba zdrențuită
Tremură pe câmp porumbul.

Și cum de la miazănoapte
Vine vântul fără milă,
De pe vârful șurii noastre
Smulge-n zbor câte-o șindrilă.

De vifornița păgână
Se-ndoiesc nucii, bătrânii,
Plânge-un pui de ciocârlie
Sus pe cumpăna fântânii.

Îl ascult și simt subt gene
Cum o lacrimă-mi învie:
- Ni se-aseamănă povestea,
Pui golaș de ciocârlie.

Drum în toamnă - Nina Cassian

Prin ale toamnei văi prelungi,

Cu tine am umblat odată.

Ciorchinul lunii sta să cadă

Şi nu mai pot uita de-atunci.

Oare-o fi fost pe-aproape via

De m-ameţeam atât de rău?

Sau era numai gustul tău

Care-mi statornicea beţia?

Atâta ştiu: că aş fi mers

Cu tine, viaţa mea întreagă,

Şi frunzele fără de vlagă

Mi-ar fi părut atât de verzi!

Bucurie - Nina Cassian

Mă bucur să-mi umplu părul cu voi, frunze de toamnă,
să fug prin pădurea nebuna, căzînd şi rîzînd,
şi să-mi zgîrii obrazul, în scoicile voastre scorţoase… Mă bucur să-mplînt
în toamna roşcată strigătul meu adine, singuratic,
sub bolţile pline de aur uscat, de foşnet de vînt,
să fug, să cad şi să rîd pe pămîntul împodobit
de galbenul tău sărut cu o mie de buze, toamnă!

Toamna la Miorcani - Ion Pillat

Peste dealuri, peste ape, pretutindenea se lasă
O lumină învelită în marame de mătasă.
Vin iar carele-ncărcate și cu spice, și cu vis...
Și pe cercuri liniștite și în suflet și-au deschis
Unghiul dorului de ducă stolurile de cucoare.
Mori de vânt nostalgic-nalță aripile călătoare
Și se lasă în durere să zdrobească grâul nou.
Pașii tinereții mele mă urmează în ecou,
Umbra mea de altădată umblă-n miezul umbrei mele.
Prima stea sau amintirea stă pe iaz printre vântrele ?
Simt în suflet de departe spinul ei tremurător.
O bătrână-mi toarce firul zilelor de pe fuior ;
Prima lacrimă se-noadă trainic lângă cea din urmă...
Și păstori, ieșiți din vreme, către staul duc o turmă
De oi albe ca și norii unui cer îngândurat,
Cine m-a legat de mine, de moșie și de sat ?

Toamnă-amară, toamnă dulce pentru cine te-nțelege,
Pentru cine știe gândul ce-a sortit să se dezlege
Frunza galbenă și coaptă ca un rod cules de vânt,
Toamnă, care legi prin moarte cerurile de pământ,
Și sub foaia veștejită pregătești o primăvară,
Toamnă dulce ca iubirea, ca iubirea de amară,
Fie-ți milă de făptura mea de om, și fă să fiu
- Pe sub nuci, lângă femeie, lângă fată, lângă fiu,
În grădina aurită de lumină și de frunză -
Rodu-n care o dulceață înțeleaptă să se-ascunză.

Poate-un om atunci să vină să-mi culeagă câte-un vers
Cum din prun culegi o prună fără-a te opri din mers,
Însetat mi-o soarbe poate din cuvinte alinarea,
O să-i pară – cine știe – mai puțin amară sarea
Lacrimilor sale-n drumul de dureri și dor ascuns...
Binecuvântarea asta de mi-o dai, va fi de-ajuns.

Vară de septembrie - Marin Sorescu 

Cu mâna sub cap şi visând

Aflu că e toamna frumoasă

În oraşul acela (acesta)

Dar nu pot să-i văd frunzele încă verzi.

Prefer acest anotimp de visare

„Eşti ca o minune

Pe care mi-a făcut-o cineva cadou.”

Aş fi vrut să spun eu asta.

Nici nu ştii ce inspiraţie zace în tine,

Poezia ta doar că trebuie scrisă, există,

Trebuiesc ochi care s-o vadă

Şi mai ales un suflet, ca o pâlnie …

De crater, gata să te absoarbă …

Să te strecoare înăuntru spre focul care mocneşte …

(„Ţi-am pus puncte, puncte”)

(„Lasă-le acolo, că nici nu ştii

Când ai nevoie de ele”.)

Ai un profil de zeiţă antică,

De zeiţă contemporană,

Venind însă din antichitate – aşa în profil venind,

Să te vadă secolele –

Şi să te prind eu în braţe.

Să nu cazi, în final, şi să-ţi ciobeşti nasul,

Ori să-ţi rupi mâna

Ca ciunga aia. Cuibăreşte-te lângă mine.

Dogoarea ţi-e absolut contemporană,

Sunt contemporan cu dogoarea ta,

Şi toate gesturile tale

Sunt pentru mine, parcă îmi trimit bezele

Confiscând statuia „Să scriu?”

„Scrie, dacă mai poţi”

Eşti foarte bine alcătuită, dăltuită.

Anul acesta toamna va veni la fix oare?

Ca o reverență, frunza - Adrian Păunescu 

Pregătiri de toamnă și la mine-n sânge,
și o greutate simt acum la mers,
cred că-mi face semne frunza ce se frânge,
printr-o reverență dinspre univers.

Doamne, vine toamna, parcă-i o dovadă
că-i destulă toamnă s-o aștepte-n noi,
dacă nu le vine ochilor să-și creadă
că senini din toate sunt numai ei doi.

Ca o reverență frunza-n prăbușire
umerii mi-i umple de un tragic scrum,
triste monumente uită să respire
când se-aude țipăt de cocor în drum.

Sunt schimbări grozave orșiunde, parcă,
prin tufișe slute - zdrențe moi de nimb,
cu prilejul vieții moartea mă încearcă,
toamna-i anotimpul ce devine timp.

De-ntrebări finale, ziua este plină,
toamna arde cuprul în copacii gri,
ca o reverență frunza în lumină
caută motivul de a se jerfi.

Noapte de toamnă - George Topârceanu
 

Murmur lung de streşini, risipite şoapte
Cresc de pretutindeni şi se pierd în noapte.
Rareori prin storuri o lumină scapă
De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apă
Şi-mi trimite-n faţă raza ei răsfrântă...

Ploaia bate-n geamuri, streşinile cântă.
Dar treptat, cu larmă potolită scade
Cântecul acestui tremur de cascade.
Tot mai des în preajmă umbre vii răsar,
Ploaia peste case pică tot mai rar

Şi-n grămezi de neguri apele se strâng...

Lumea-ntreagă doarme, streşinile plâng.
Până când o rază de argint în zare,
Lămurind pe boltă straturi de ninsoare,
Lin desface umbra şi de crengi anină

Scânteieri albastre, boabe de lumină.
Iar acum din taina cerului deschis,
Peste firea mută cad lumini de vis
Şi-n troiene albe norii se desfac...

Dar când iese luna, streşinile tac.

Dormi, iubire dulce!...
Numai eu întârziu, singur pe cărare,
Farmecul acestei clipe călătoare...
Gândurile mele vin să te deştepte,
Din pridvorul tainic să cobori pe trepte.
Să cobori în toamna limpede şi rece
Şi, visând cu mine clipa care trece,
Să-mi sporeşti tristeţea ceasului târziu
Când, străin de tine, sufletu-mi pustiu
Va porni zadarnic, rătăcind pe drum,
Să sărute urma paşilor de-acum.

Foto fr si main: By Roman Sorkin /Shutterstock

Garbo

Ultima actualizare: 16 Septembrie 2020 @ 01:09

• 
• 

Mai multe despre Garbo