Interviu cu Tatiana Ernuțeanu: despre poezie și dragoste în 2020 cu volumul „Carne, visuri și oase triste uitate în Hydra”

În mediul online, pe Tatiana o întâlnim în multe proiecte moderne, îi putem descoperi pasiunile printre postările pe blogul său The Hot Spot Girl, iar în rețelele de socializare se prezintă drept chicstalgic, rockmantic, big believer în self expression.

În plină pandemie de COVID-19, timp în care am învățat poate mai bine cine suntem și ce să facem cu noi, Tatiana Ernuțeanu ne dăruiește un cadou pentru suflet: volumul „Carne, visuri și oase triste uitate în Hydra” - o poezie modernă inspirată din „neșansă, lucrurile imperfecte, parantezele din viață”. O poezie care „vorbește. Ironic și nostalgic. Idealizează prin intermediul luării la mișto și esențializează cu un oarecare dramatism al sincerității.”

Vă invit să aflați mai multe despre cine este Tatiana Ernuțeanu și despre poezie în 2020, despre emoție și sinceritate.

Când te-ai întâlnit prima oară cu poezia și cum de ai ales acest tip de scriitură? De ce poezie?

Posibil să mă fi întâlnit cu ea pe la 5 ani, când îi spuneam mamei că „mă apasă cerul” sau pe la 14 ani, odată cu iubirea.

E foarte probabil să mă înșel în ce am să spun, dar eu cred că te naști sau nu cu ea. Depinde de ce simți și cât de intens simți realitatea. Dacă există un exces de trăire, mai devreme sau mai târziu, poezia va cere să fie scrisă.

Primele mele poeme le-am scris când eram studentă, perioadă a libertății exacerbate, mai cu seamă în primii ani după Revoluție. Pe atunci, oamenii erau atât de sătui de impuneri și limitări, încât nu-și doreau să trăiască așa ca acum, cu corectitudinea la purtător. Erau volubili, mâncau cu poftă orice, se fuma în barul de la Universitate, se bea, se dansa, era cool să citești mult și să filosofezi, să ai sisteme de valori proprii, să te lupți pentru opiniile tale... O altă lume! Și pe filonul ăsta, să stai cu caietul pe genunchi ca să scrii era un firesc.

Poezia te divulgă voalat. E ca un streaptease interior. În plus, e un intermediar bun. Și doar în poezie, „e” și „nu e” pot să fie înțelese invers.

Cum a luat naștere volumul de poezie „Carne, visuri și oase triste uitate în Hydra”? Care este povestea din spatele acestor cuvinte și rime?

Din realitatea cu cele întâmplate și cu cele așteptate și neîntâmplate, din nesiguranțe, din impetuozitatea mea caracteristică, din sinceritatea cu care mă accept și mă livrez. Și-ar mai fi și faptul că, odată scrisă o poveste, ea rămane undeva. Pe hârtie, îți poate părea că nu s-a încheiat nimic, asta ca supapă pentru confortul emoțional de a nu lăsa planul realității să-ți spună doar versiunea sa, de it’s over. Doar printre rânduri, în unele ocazii, mai poate pâlpâi ceva, iar eu am vrut să las această luminiță. Să-i mai dau o șansă neșansei.

Cât ai lucrat la acest volum, cum se naște poezia în 2020?

Printre multele mele defecte, se numără inconsecvența și incapacitatea de a lucra organizat. Pe mine, mă fură orice mărunțiș și nu mă opun. Nu fac nimic să revin de unde plecasem. Mă las condusă de clipa în sine. În noiembrie, am început să scriu acest volum. Au fost câteva săptămâni prolifice, după care vreo două săptămâni nu m-am atins de manuscris, ca mai apoi să revin cu forță. Am scris doar când a curs. Eu nu mă așez la o masă, cu gândul că trebuie să scriu. Fiolele evocative au născut, în cazul meu, poemele. Neliniștea.

Ce te inspiră în poezia ta și cum de ai ales acest titlu?

Neșansa, lucrurile imperfecte, parantezele din viață.

Titlul, un vers al unei poezii, sigilează, într-o notă ușor metafizică, apăsările mundane. Cuvintele acestea cuprind indistinctul stărilor mele. Am văzut fiecare cuvânt ca o celulă din care ai fi putut oricând să pleci într-o direcție. Cu toate astea, ajungeau într-o gară comună. Carnea nu e înțeleaptă și, cu adevărat, în Hydra nu e suficient să iei feribotul din Pireu ca să ajungi. Fără abilități de călător interior, destinația rămâne nedescoperită.

Pe coperta IV a volumului găsim un text ce aparține unuia dintre poeții cei mai iubiți și apreciați ai liricii contemporane, Ioan Es Pop. Ce ne povestești despre această filă?

N-a fost o întâmplare. Mi-am dorit mult să fie dumnealui cel care să-mi ofere acele rânduri. Și nu pentru că este un poet marcant, aproape infiorător de complex și de tragic, nici pentru că este foarte apreciat, ci eminamente pentru că poetul Ioan Es Pop contează pentru mine din multe rațiuni, dincolo de faptul că este poetul preferat.

M-a consumat mult dilema de a-i trimite sau nu manuscrisul. Părerea dumnealui era atât de valoroasă pentru mine, încât așteptarea unui semn din partea sa a fost un lung șir de țigări, apatie, neliniști și oase la vedere.

Și apoi, s-a întâmplat. Și m-am bucurat mult, ca atunci când am văzut marea prima dată și am rămas cu mirosul ăla de soare în păr, cel mai sincer miros pe care îl știu.

Despre ce vorbește poezia în volumul „Carne, visuri și oase triste uitate în Hydra”, cum ai descrie acest volum?

În câteva cuvinte: foldere intime, zoom-uri evocative, o salată cu piersici anestezice... Poezia mea vorbește. Ironic și nostalgic, așa cum și eu vorbesc. Idealizează prin intermediul luării la mișto și esențializează cu un oarecare dramatism al sincerității.

Cui se adresează poezia ta?

Perdanților, celor care respiră conectați la trecut. Celor care și-au spus o dată în viață: „Măcar, e bine că a fost!”

Este un volum de poezii de dragoste. Cum este privită iubirea, cum se simte?

Este un volum de poezii de dragoste, din care lipsesc, însă, notele feminine. E mult sarcasm, cinism, e un soi de vendetta proprie. Au fost scrise cu sentimentul resemnării, apogeul unui lung stadiu de suferință. Scriitorul Vianu Mureșan, după ce a citit acest volum, mi-a scris că forța poeziei mele vine din această voluptate a răfuielii cu mine, din plăcerea cu care mușc din carnea trecutului meu, din poziționarea mea ca eroină a nimicului și că l-a frapat ceea ce a numit, conceptual, „deromantizare”.

Eu sunt o tipă excesivă și, dacă nu era suficient asta, se mai adaugă și un idealism nealterat deloc de maturitatea vârstei. Așa că nu practic profilaxia sentimentală. Mă arunc. Apoi, iubirea distorsionează. Ba, te poate face să vezi lucruri care nu există. Poate sublima sau bagateliza. Marile iubiri, acele unice iubiri nu sunt menite să se termine niciodată cu bine. Sunt născute într-o zodie a imposibilului.

Scriu de multă vreme despre ce înseamnă frumusețea și puterea feminină. Sunt curioasă să aflu, pentru tine, cum arată o femeie frumoasă, puternică?

Nu știu dacă femeia din mintea mea e neapărat puternică și nu știu nici dacă e frumoasă, dar știu sigur că nu intră neapărat în standardele frumuseții vremii. Mai degrabă, aerul ei insolit, lumea ei interioară, expresivitatea mâinilor, arhitectura umerilor, firea capricioasă, tăcerea, aparenta nepăsare sunt notele personale cu care ademenește. Adevărata forță a unei femei vine tocmai din vulnerabilitatea ei. Desfid ostentația și dorința de a demonstra ceva, cuiva, oricui. Și mai are ceva femeia asta: ascunsă, în ochii lunecoși și îndrăzneți, o atare puritate.

Știu că ai multe proiecte dragi și mereu munca ta a atins arta. Povestește-ne mai multe despre ceea ce faci, poate despre blogul tău, despre proiectele tale de suflet.

Pe moment, singurul meu proiect sunt eu. Mă ocup de ceea ce simt și vreau. Ani la rând, mi-am neglijat propriile impulsuri – nu-mi reproșez nimic, a fost o alegere – însă acum am simțit că îmi place să mă „frecventez” mai mult. Scriu la o nouă carte, creez colaje, experimentez desenul botanic...

Printre toate, găsesc timp să ofer consultanță în proiecte de PR, care îmi permit să aduc senzorialul în comunicare și să merg pe o abordare mai creativă și mai emoționantă.

Blogul este păstrat doar pentru micile mele plăceri, pe care le prezint cititorilor, din când în când.

Ce îți place să citești? Ai cărți preferate sau care ți-au marcat, cumva, modul în care privești viața?

După ani mulți, în care am preferat cărțile de ficțiune, de câțiva ani, poezie și memorialistică, preponderent, și niciodată vreo carte de self-help, o categorie pe care o consider completamente inutilă.

Cred că tot ce am citit m-a amprentat. Sunt sigura că port în mine zeci de personaje. De fapt, prin asta dă farmec lectura, prin ceea ce face cu noi, cum ne modelează, uneori fără consimțământul nostru, ba chiar fără ca vreodată să aflăm. E un act parșiv aici, căci, după cum vezi, lectura e insinuantă. Te duce și te întoarce. Poți fi aici și acolo, ca mai apoi să nu te mai regăsești nicăieri. În cărți și în imaginație trăiești o a doua viață. Și mie chestia asta îmi place.

Cât despre autorii preferați, sunt mulți. Am să numesc câțiva reprezentanți ai poeziei, acum: Mina Loy, E. E. Cummings, Neruda, Buckowski, William Carlos Williams, Sara Teasdale, iar, de la noi, Ioan Es Pop, Cristian Popescu, Nichita Stanescu, Cosovei, Blandiana, Komartin și mulți, mulți alții.

Vrem să o cunoaștem pe Tatiana mai bine. Dacă ar fi să te descrii așa cum ești, ca om în fiecare zi, ce cuvinte te-ar defini? Sau ce (nu) te încântă? Cine este Tatiana din spatele poeziilor?

Tatiana e una singură și offline și online. Ea nu cosmetizează nimic, nu se automistifică, doar că puțini o intuiesc și ironic este că, din ce o știe tot mai multă lume, tot mai puțini o cunosc. Tatiana nu e ambițioasă, cheltuie banii aiurea, pe cercei, albume de artă și dulciuri.

Tatiana este timidă, imprevizibilă, incomodă, răstălmăcește tot. Tatianei nu îi place să dea și să ceară explicații. Este insuportabil de impulsivă, dar iartă lejer, e refractară și trăiește în ritmul propriilor anotimpuri interioare.

Tatiana, unde îți putem găsi poezia?

Volumul meu Carne, visuri și oase triste uitate în Hydra, editura Eikon, poate fi luat acasă din librăriile Humanitas, Eminescu, Delfin, Eikon, Libris (online sau offline).

Interviu realizat de Iulia Maftei - Redactor-șef Garbo.ro

Iulia Maftei

Ultima actualizare: 22 Iulie 2021 @ 04:07

• 

Mai multe despre Iulia