Noaptea de lectură: 11 poezii românești minunate, de citit la Lună plină

Pe 26 mai avem nu doar lună plină, ci și o eclipsă totală de lună. Nopțile cu lună plină ale primăverii târzii și ale verii, când vremea este și ea călduță și plăcută, au un farmec de nedescris. În aceste nopți magice, ne simțim cuprinși de bucuria că suntem în viață, parte din univers și părtași la aceste mici și mari miracole nocturne. Întunericul deplin al nopții în contrast cu lumina strălucitoare și maternă a lunii nu fac decât să sporească misterul vieții. Acest contrast în sine este parcă poezie în formă pură.

Dacă iubiți și voi nopțile de primăvară-vară cu lună plină, iar întunericul eclipselor de lună trezește în voi uimire și venerație existențială, iată câteva dintre cele mai cunoscute și iscusite versuri românești, perfecte pentru a fi citite în momentele de lună plină. Pana unui poet descrie cel mai bine ceea ce sufletul simte așa că vă invităm să vă lăsați cuprinși de fiorul magic al momentului de lună plină citind cele mai frumoase poezii românești și admirând luna frumoasă și întunericul adânc.

Cele mai frumoase poezii românești cu și despre luna magică

Excelsior - Alexandru Macedonski

Sub luna plină,
Cu farmecul ce-n jos se lasă,
Oricare coperiș de casă
E baltă de lumină.

Albastra noapte
E toată ploaie argintie,
Un vis de-naltă poezie,
De cântec și de șoapte.

Din lumi astrale
Magia înfășurătoare
Cuprinde în a ei splendoare
A plângerilor vale.

Foto: De la Mike Pellinni /Shutterstock

Sub pulberi de aur,
Sub stele, flori scânteietoare,
Ce griji pot fi predomnitoare,
Și ce destin, balaur?

O! cer, natură,
O! Dumnezeu, mister albastru,
M-ai ridicat peste dezastru,
Peste blestem și ură.

Luna tangentă - Ana Blandiana

Suie spre crucea din vârf
Obrazul ei taciturn
Și galben, de starv.

Apoi se desprinde încet
Și se prelinge piezișe
Peste întinsul tibet
De acoperișe.

Răsfrântă din când în când
De câte-o fereastră
Se-oprește abia tremurând
Pe casa noastră.

Știu că m-așteaptă să ies
Rea, răbdătoare,
Clipește doar rar cu-nțeles
Din ochiul ei mare.

Mă fac că nu bag în seamă
Felul cum picură-n mine
Clipa de care mi-e teamă
Și-atât de rușine.

Pășesc rar prin aer și-ascult,
Încet mă dezbrac să amân:
Luna e moartă de mult,
Cerul întreg e bătrân!

Lună în câmp - Nichita Stanescu

Foto: De la Ricardo Reitmeyer /Shutterstock

Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,
Sub cortul adormiţilor gutui
Şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea,
Văzduhul serii mi-ar părea căprui.

Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,
Zvelţi vânători, în arcuiţii lei,
Din goana calului, cum îşi subţie arcul.
O, tinde-ţi mâna stângă către ei.

Şi stinge tu conturul lor de lemn subţire
Pe care ramurile l-au aprins,
Suind sub lună-n seve caii repezi
Ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.

Eu te privesc în ochi şi-n jor se şterg copacii,
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
... şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
Dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.

Luna iese dintre codri - Mihai Eminescu

Luna iese dintre codri.
Noaptea toată stă s-o vadă.
Zugrăvește umbre negre
Pe lințolii de zăpadă.

Și mereu ea le lungește
Și suind în cer le mută,
Parcă fața-i cuvioasă
E cu ceară învăscută.

Ce gândește? ­ numai norii
Lin se-mbină, se dezbină
Ca fășii de gaz albastru,
Ca și aburi cu lumină.

Foto: De la TuM_Klidsada /Shutterstock

Lin pin iarbă scotocește
Apa-n prund și-n pietricele.
Florile surâd în taină,
Oare ce-or surâde ele?

Și-s cu neguri îmbrăcate
Lac, dumbravă și pădure.
Stele palid tremurânde
Ard pin negurile sure.

Lumea-n rouă e scăldată,
Lucioli pe lacuri zboară.
Luna umbrei, umbra lunei
Se amestec, se-nfășoară.

Lunecând pe ceruri, norii
Negri-acopăr tot seninul.
Se sting una după alta
Și icoana și suspinul.

Înfășat în întuneric,
Eu nu văd, nu aud șoapte.
Ah, mă simt atât de singur!
Este noapte, noapte, noapte.

Raze de lună - Veronica Micle

"Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună!"
Ai zis tu, şi eu atuncea, când pe-a dorului aripe
Duşi de-al iubirei farmec, – privind cerul împreună –
Noi visam eternitate în durata unei clipe.

"Ce n-ar da un mort din groapă pentru-o jerbie de rază"
Ce din lună se coboară şi pământul îl atinge;
Să mai simtă încă-o dată fruntea că i-o luminează
Şi că-n pieptul său viaţa cu căldură se răsfrânge!

Sigur, noi credeam că dânsul ar schimba cu bucurie
A sa linişte eternă, pacea lui nestrămutată
Pentr-o rază de la lună, pentr-o dulce nebunie,
Pentr-o clipă de iubire din viaţa de-altă-dată.

Însă clipa de iubire zboară, zboară făr-de urmă
Şi în locul ei amarul şi pustiul ne rămâne;
Ah! şi ca să porţi povara unui chin ce nu se curmă
Tu cu moartea ta în suflet te târăşti de azi pe mâne;

Dac-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună
A sa linişte eternă, eu aş da de voie bună
Toate razele de lună, toate razele din soare
Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că-mi moare.

Fără lună - Nina Cassian

Nu era lună-n noaptea ceea…
Nici o sclipire… nici un foşnet… nici
măcar - suflare umedă - mareea…

Noi singuri stam pe ţărm, între nisipuri,
împleticiţi în dragoste, răpuşi
de-o contemplare fără chipuri…

Murise marea… mâna ta străină
îmi odihnea pe umăr, şi
un sânge lenevos, ca o răşină,

trecea prin noi… Dar, ca la o răspânte,
deodată m-ai întors spre gura ta
- şi marea, vântul, sângele-ncepu să cânte.

Asfinţit de lună - Ileana Mălăncioiu

Coboară peste ape luna
Şi cum şi-apropie figura,
Ai spune-un cap ce se pravale
În fundul lacului de-a dura.

Insângerată joacă apa
Şi e-o tăcere spulcrală:
A fost pe undeva, se vede,
O execuţie capitală

Foto: De la pixelschoen /Shutterstock

Noapte de vară - George Coşbuc

Zările, de farmec pline,
Strălucesc în luminiş;
Zboară mierlele-n tufiş
Şi din codri noaptea vine
Pe furiş.

Care cu poveri de muncă
Vin încet şi scîrţîind;
Turmele s-aud mugind,
Şi flăcăii vin pe luncă
Hăulind.

Cu cofiţa, pe-ndelete,
Vin neveste de la rîu;
Şi cu poala prinsă-n brîu
Vin cîntînd în stoluri fete
De la grîu.

De la gîrlă-n pîlcuri dese
Zgomotoşi copiii vin;
Satul e de vuet plin;
Fumul alb alene iese
Din cămin.

Dar din ce în ce s-alină
Toate zgomotele-n sat,
Muncitorii s-au culcat.
Liniştea-i acum deplină
Şi-a-nnoptat.

Focul e-nvelit pe vatră,
Iar opaiţele-au murit,
Şi prin satul adormit
Doar vreu cîne-n somn mai latră
Răguşit.

Iat-o! Plină, despre munte
Iese luna din brădet
Şi se nalţă,-ncet-încet,
Gînditoare ca o frunte
De poet.

Ca un glas domol de clopot
Sună codrii mari de brad;
Ritmic valurile cad,
Cum se zbate-n dulce ropot
Apă-n vad.

Dintr-un timp şi vîntul tace;
Satul doarme ca-n mormînt-
Totu-i plin de duhul sfînt;
Linişte-n văzduh şi pace
Pe pămînt.

Numai dorul meu colindă,
Dorul tînăr şi pribag,
Tainic se-ntîlneşte-n prag,
Dor cu dor să se cuprindă
Drag cu drag.

Să vânăm lumina lunii - Adrian Păunescu

Doamnă a deşertăciunii
care n-ai să pleci-napoi
să vânăm lumina lunii
cu-ntunericul din noi.

Să vânăm plângând la noapte
lacrimi mari din ochii goi
să vânăm lunare şoapte
cu-ntunericul din noi.

Să vânăm vânatul dulce
care eşti şi care sunt
şi tot fuge pe pământ
şi-ar veni şi iar s-ar smulge.

Doamnă, ce ne-arată luna?
Vânător - vânat sunt una.

Lumina lunii - Ion Pillat

Foto: De la Ironika /Shutterstock

Lumina lunii pline alunecă în casă.
Toți înecații nopții și-nalță în oglinzi
Ca-nape fața albă și iar la fund o lasă
Când, luna ca să iasă, obloanele le prinzi.

Și iată-o și mai albă, tiptil ca o pisică
Se suie pe burlane, pătrunde prin ferești,
Sărută lung și ochii închiși și gura mică,
Și cea mai tăinuită iubire n-o ferești.

Dar părăsind orașul, răzbate pe câmpie,
Se scutură deodată de praf să n-o mai văz,
Măsoară iepurește păduri, livezi, moșie,
Ciulind urechi de raze prin verdele ovăz.

Noapte de vară - George Bacovia

Noaptea-ncet, ticnit se lasă -
Poezie, sau destin -
Luna urcă, somnoroasă, -
Vino, vin!

Este linişte, răcoare,
Codrul e de farmec plin -
Pe sub teii încă-n floare, -
Poezie, sau destin.

În suavele parfume
Poezie, sau destin -
Ori pe unde-ai fi în lume, -
Vino, vin!

Îngerii deasupra noastră
Vor cânta un imn divin -
Ah, ce clară noapte-albastră, -
Poezie, sau destin.

Foto fr si main: De la PHOTOARTDESIGN /Shutterstock

---

---