Calatoria de la prapastie la fericire. Povestea mea de viata

Scrisul este terapeutic pentru mine, deci, asternand pe hartie, am pus sigiliu catorva rani adanci din inima mea.

M-am nascut acum 26 de ani intr-un orasel din provincie. Am avut o copilarie si o adolescenta frumoasa. Am fost foarte rasfatata de toata lumea si credeam ca totul mi se cuvine fara sa depun un efort prea mare. Dar viata avea sa imi dea niste lectii mai tarziu, niste palme usturatoare, palme pentru care acum multumesc pentru ca le consider cele mai de pret cadouri care m-au ajutat sa cresc intr-un timp foarte scurt si sa ajung sa scriu astazi aceasta carte.

CUM A INCEPUT TOTUL

Mi-am luat zborul din sanul familiei la 18 ani, cand am venit in Bucuresti, la facultate. Imi amintesc si acum cu cata nerabdare si neliniste asteptam sa imi iau viata in propriile maini. Cate visuri si planuri aveam. Mereu am fost o optimista si o visatoare. Si asta m-a ajutat sa trec peste toate cu zambetul pe buze, chiar si atunci cand lucrurile nu erau asa roz precum as fi sperat. Am trait in cativa ani cati altii in 20 si am avut multe suisuri si coborasuri. Am crezut ca le stiu pe toate, m-am grabit sa experimentez cat mai multe.

Am iubit, am trait intens, m-am lasat dusa de val si m-am indragostit, m-am grabit catre altar crezand ca el este cel cu care vreau sa imi petrec tot restul vietii, si crezand ca apogeul fericirii mele este CASATORIA si FAMILIA.

Am devenit mama unui baietel care este comoara mea cea mai de pret, apoi am trait multe dezamagiri intr-un timp foarte scurt, dezamagiri care s-au impletit cu toate nelinistile si fricile maternitatii. Totul a fost accentuat de nastere, depresia postnatala si toate schimbarile ce au venit odata cu noile roluri de mama si sotie.

Am trecut prin toate acestea fara sa am alaturi dragostea, suportul sau macar prezenta celui caruia ii daruisem doua daruri nepretuite: inima mea si un ingeras de baietel. Am plans, m-am framantat, m-am invinovatit, am regretat, am trait o adevarata drama si am ajuns pe marginea prapastiei. Imi doream sa ma simt din nou femeie, sa fiu din nou admirata, sa nu fiu doar mama si atat. Imi doream sa am din nou viata sociala, sa intru in contact cu oamenii, sa fiu la curent cu tot ce se intampla, sa evoluez sa invat si sa ma dezvolt la fel cum o faceam inainte.

Nu imi doream decat sa ma trezesc din acest cosmar pe care il traiam si sa imi schimb viata. Eu stiam in adancul sufletului meu ca nu ma nascusem pentru a duce o astfel de viata. Trebuia sa mai existe o sansa pentru fericirea mea.

NOAPTEA CARE MI-A SCHIMBAT CURSUL VIETII

Voiam sa imi schimb viata, voiam sa o iau pe un alt drum, dar imi era foarte teama. Nu aveam incredere in mine deloc... Aveam tot felul de ganduri si temeri:
 Ce va spune lumea despre faptul ca am divortat?
 Cum ma voi descurca singura cu un copil in conditiile in care nu mai aveam nici un venit?
 Daca voi ramane singura toata viata?
 Voi avea timp si de mine si de David?
 Daca nu sunt suficient de buna pentru a reusi?

Si totusi…simteam ca am ajuns la capatul puterilor, ca sufletul meu nu mai suporta atata suferinta frustrari si dezamagiri.

Era trecut de ora 12 si stateam din nou singura plangand in livingul mare dupa ce David, baietelul meu de nici un an, adormise. Simteam ca am ajuns la capatul puterilor, ca sufletul meu nu mai suporta atata suferinta si ca ajunsesem pe marginea prapastiei.
Cand ajungi intr-o astfel de situatie, nu exista decat doua optiuni. Ori sari, ori te intorci la 180 de grade si fugi cu toata viteza.
Cand ajungi pe marginea prapastiei si nu mai ai nimic de pierdut, nu iti ramane decat sa pleci la atac cu toata increderea.

“Niciodata nu stii cat de puternic esti
pana cand sa fii puternic ramane
singura optiune pe care o mai ai.” (Roggie Bush)

Foto homepage: Shutterstock

Foto interior: Dreamstime

Garbo

Ultima actualizare: 5 Februarie 2013 @ 07:02

• 
• 

Mai multe despre Garbo