Nu ne este permis niciodată ca părinți să invalidăm emoțiile copiilor noștri, să le ocolim, să ne lăsăm stânjeniți de exprimarea lor emoțională. Interviu cu Georgiana Spătaru, psiholog și terapeut, despre emoțiile copiilor noștri

V-am pregătit un interviu de suflet și cu emoție alături de Georgiana Spătaru, trainer și psiholog, creatoarea unui curs inedit de educație emoțională pentru copii. A fost o reală plăcere să o ascultăm pe Georgiana, care ne-a împărtășit cu multă căldură și profesionalism din experiența sa profesională, vorbindu-ne despre emoțiile copiilor noștri, despre cum să ne deschidem ca părinți astfel încât aceștia să ne spună ce simt cu adevărat, despre importanța colosală a inteligenței emoționale, despre fericirea unui suflet pur al unui copil, despre emoțiile sănătoase pe care noi, ca părinți care își doresc tot ce e mai bine pentru ei înșiși și pentru copiii lor, ar trebui să le avem și să le cultivăm.

• Care sunt acele lucruri pe care un părinte NU ar trebui să le spună niciodată copilului său și care sunt acele lucruri pe care ar trebui să i le spună mai des pentru a-i clădi stima de sine și a-i crește aripi?

Pentru un copil, mesajele ce vin din emoția vinovăției și a respingerii sunt greu de gestionat și duc la lipsă de încredere în sine, reduc șansele la relații sănătoase și inhibă o dezvoltare armonioasă. Studiile ne arată că în familiile în care critica este „politica” de educație, copiii au o imunitate scăzută și chiar sunt mai mici față de posibilitățile lor genetice. Într-o familie armonioasă, un copil nu ar trebui să audă „nu ești bun/ă de nimic”, „din cauza ta…”, „sunt dezamăgit/ă de tine”. Gândiți-vă că până pe la 10 ani, un copil nu are capacitatea de a argumenta și nici cogniția care să îi permită să aleagă un mesaj pozitiv de unul negativ. Oricum ar fi, până la această vârstă, copiii integrează toate mesajele, chiar și cele negative. De aceea sunt atâția adulți traumatizați de mesajele părinților care „le-au vrut binele”, ambiționându-i prin mesaje negative.

Cele mai folositoare mesaje sunt cele pozitive, de confirmare și de susținere a personalității care se definește în copil: „îmi place cum ai făcut/spus/gândit”, „te văd că ți-e bine/ți-e rău”, „sunt alături de tine”, „îmi place să stau cu tine” etc.

• De ce este atât de important să cultivăm inteligența emoțională în copiii noștri și cum să o facem într-un mod benefic? Au nevoie copiii cu adevărat de inteligență emoțională, de la ce vârstă este cel mai recomandat să începem?

Psihologia nu a putut să fie o știință până când nu au venit neuroștiințele să aprindă lumina în „capul” pe care psihologii îl cercetau legați la ochi și ghidați de simțul observației prin deducție. De la începutul anilor ‘90, când în America a apărut conceptul de inteligență emoțională, lumea cercetării în domeniul sănătății mintale nu a mai fost aceeași.

Cuvântul emoție înseamnă mișcare, a merge înainte, a te da la o parte, sugerând că tendința de a acționa este implicită în orice emoție. Emoțiile noastre ne decid acțiunile. La copii este atât de ușor de observat acest lucru...

Inteligența emoțională înseamnă să îmi pot recunoaște emoția, să o pot numi, să știu de ce simt asta și ce am de făcut pentru a mă armoniza eu și mai apoi pentru a-mi armoniza relațiile. Mai mult, avem studii care ne arată că încrederea în sine rezultă din capacitatea unei persoane de a se guverna pe sine, emoțional și atitudinal. Pentru că lucrez cu copiii, știu cât de mult le crește inima când ajung să schimbe un comportament care îi denigra, pentru că au înțeles emoția din care reacționau. Inteligența emoțională ne sprijină să acționăm, nu să re-acționăm la un impuls emoțional neintegrat.

• Ne poți da și un exemplu de comportament parental într-o anumită situație prin care un părinte ar putea să îl învețe pe cel mic despre inteligența emoțională și gestionarea emoțiilor, fie ele și negative?

Desigur. Îl folosesc cu cei mai mici dintre elevii mei de la cursul C.R.E.S.C. – Curs de Relaționare Emoțională și Spirituală pentru Copii, pentru a-i învăța empatia. Atunci când un copil de 3-4 ani se lovește, de obicei, părinții lovesc obiectul de care s-a lovit sau învinovățesc circumstanțele în care s-a întâmplat asta. Coerent emoțional ar fi să mângâiem masa, banca sau scaunul care a cauzat buba. E un fel de a educa empatia la vârste foarte mici. Sau, atunci când copilul s-a liniștit, după ce a plâns după un tantru, să ne recunoaștem emoția: „m-am simțit atât de trist/ă sau neputincios/cioasă, încercând să te liniștesc”.

Cu copiii mai mari, este important să le validăm emoțiile și să îi învățăm să fie coerenți emoțional. Ei fac ceva ce noi adulții găsim nepotrivit, tocmai pentru că nu știu cum să arate ce simt. De aceea, în locul unei critici, alegeți să îi întrebați pe cei mai mari, de peste 7 – 8 ani: „Ce te-a făcut să faci asta?”, „Ce simți atunci când spui asta?”, „Când ai mai simțit acest lucru?”, „Cine din familia noastră crezi că mai simte așa?”.

• Dar ce sunt emoțiile de fapt? Ce sunt emoțiile pozitive (plăcute), emoțiile neplăcute (negative) sau cele “neutre”, din zona de mijloc? Cum să le vorbim celor mici de sentimentele negative precum furie, dezamăgire, tristețe etc astfel încât să îi putem încuraja să gestioneze un astfel de val de emoți atunci când va veni și să nu se lase copleșit de el?

Încă nu avem o definiție unanimă, dar, desigur, marile centre de cercetare au agreat că emoțiile pot fi definite ca stări psihologice care cuprind gânduri și sentimente, modificări fiziologice, comportamente expresive și înclinația de a acționa. Combinația precisă a acestor elemente variază de la emoție la emoție, iar emoțiile pot fi sau nu însoțite de comportamente deschise. Acest complex de stări și de comportamente este declanșat de un eveniment care este fie experimentat, fie amintit.

Emoțiile primare sunt: fericire, tristețe, furie, frică, uimire și dezgust. Am putea crede că frica, furia, tristețea și dezgustul sunt emoții „negative”, în timp ce fericirea și, uneori, uimirea, sunt pozitive. De fapt, emoțiile sunt toate bune. Nu există emoții rele. Există, într-adevăr, comportamente „rele” din emoțiile pe care le simțim.

De exemplu: un copil te insultă. În funcție de natura insultei și de percepția ta cu privire la măsura în care a fost sau nu intenționat să te rănească, s-ar putea să te simți supărat sau enervat. Dacă te simți supărat, fața ți se poate înroși, inima îți poate bate mai repede, pumnii ți se strâng și îți apar gânduri de răzbunare. În unele cazuri, ai putea lua măsuri împotriva persoanei care te-a insultat. Zile mai târziu, cineva se uită urât la tine. S-ar putea să îți amintești insulta ce a avut loc mai demult și poate să simți cel puțin unele trăsături ale reacției emoționale inițiale. Să zicem că de această dată nu te mai abții și îl îmbrâncești pe cel care ți-a aruncat privirea aceea. Emoția nu e niciodată rea, dar comportamentul poate fi judecat! Pentru că în trecut ai simțit nevoia să te aperi și nu ai făcut-o, acum ți-ai impus limitele mult mai devreme. Mesajul părintelui, într-un astfel de caz, ar putea fi: E normal să simți furie atunci când cineva te jignește și e firesc să vrei să te protejezi, asta înseamnă să fii om. Când lovești pe cineva, însă, te etichetează ca fiind violent, agresiv sau bătăuș.

În mod similar, pot fi date exemple clare de comportamente și de emoții pentru frică, bucurie, dragoste, dezgust și tristețe. Cu toate acestea, există și emoții care sunt mai puțin clare, prin aceea că nu implică întotdeauna modificări ale stărilor fiziologice sau motivaționale și nu duc întotdeauna la schimbarea comportamentului. Luați exemplul regretului. După ce a luat o decizie sau a luat un curs de acțiune care se dovedește prost, un copil poate simți un regret puternic, dar această experiență subiectivă nu va fi, de obicei, însoțită de schimbări fiziologice sau de comportament.

• Cum ne putem ajuta copilul să elibereze tensiunea dintr-un moment emoțional foarte intens pentru el?

În primul rând, ajutându-l să explice ce și cum simte, unde simte în corp. În atelierele cu copiii avem foarte multe aplicații practice acestei eliberări și mă bucur când ei ajung să își susțină părinții pentru a se elibera emoțional :). Clar, comunicarea și să ne permitem să stăm în starea respectivă pentru a o „goli” din corpul și mintea noastră reprezintă soluția. Aș vrea să vă răspund și la întrebarea nepusă: ce nu îi ajută pe copiii noștri să se elibereze de emoțiile care îi invalidează și îi țin în tensiune!?

Pe primul loc este a trece cu vederea, a compensa emoția de tristețe sau frică, lipsa de încredere în sine cu o glumă, o comedie sau cumpărăturile. Aceste „compensări” mai sunt: pierderea autorității copilului – părintele face ce vrea copilul pentru că acesta este trist din cauza divorțului părinților, de exemplu; consumul de zahăr, inocularea unei false personalități pentru ca acesta să facă față mediului în care se simte rănit: tu ești cel mai frumos/oasă, cel mai bun/ă, cel mai deștept/eaptă. Genul acesta de compensări sărăcește emoționalitatea unui copil care va ajuge să creadă că este o victimă și, fie devine un abuzator pentru a face față, fie se complace în rolul victimei până când, cu un pic de noroc și de ghidare, la vârsta adultă va găsi drumul spre rezolvare.

• Ce nu ne este permis să facem NICIODATĂ ca și părinți atunci când vine vorba de emoțiile propriul copil?

Să le invalidăm, să le ocolim, să ne lăsăm stânjeniți de exprimarea emoțională a copiilor noștri. Chiar dacă pentru noi pare o exagerare ca un copil să se simtă trădat sau respins pentru că nu am ales filmul pe care dorea să-l urmărească, este important să ascultăm și să chestionăm de unde vine această emoție: când ai mai simțit asta?! și să punem întrebări relevante în continuare pentru a ajunge la sursă.

• Cum să învățăm să ne deschidem cu adevărat către cei mici și să îi ascultăm cu adevărat, chiar și atunci când aceștia nu își găsesc calea pentru a se exprima sau când refuză să povestească despre ceea ce îi frământă?

Întrebarea părintelui față de copil: „Cum crezi că mă simt eu atunci când…” este o cale ce ne permite relaționarea emoțională în familie. Să ne expunem noi emoțiile este o bună cale de dialog emoțional și, din experiența mea din terapie, cea mai scurtă cale de la adult la copil. Când părinții greșesc, e mai important să explice de ce au ajuns să facă ceea ce acum regretă decât să îți ceară iertare. Este de dorit să învățăm să refacem parcursul emoțional al comportamentelor noastre: am simțit… => mi-a venit să… => am gândit că… => am făcut…. Mergând înapoi pe fir, căutăm să identificăm emoția și să înțelegem de ce am simțit ceea ce ne-a dus la comportamentul pe care îl regretăm.

Când ne expunem noi emoțional, copiii noștri vor fi mai dispuși să exprime ceea ce simt. Poveștile despre noi, când eram copii, sunt inspiraționale pentru copiii noștri și un bun punct de reper. Sunt, într-un fel, povești terapeutice pentru ei.

• Dar cu noi, adulții deveni părinți acum și crescuți în perioada comunismului, într-o cultură a “rușinii”, ce să facem? Ce să facem (sau ce să nu facem) pentru a nu transmite noii generații acest tipar comportamental nesănătos?

Să conștientizăm cât de mult ne-a îngreunat rușinea, să ne aducem aminte cât ustura palma pe obrazul de copil, să vindecăm copilul care am fost pentru ca el să se simtă mereu protejat de adultul care suntem. Un părinte este un fost copil și unul dintre modurile prin care se compensează trăirile copilului interior este prin a prelua comportamentele părinților săi, mai ales ale părintelui dominant. Mulți părinți ajung în cabinetul meu spunându-mi că fac exact aceleași lucruri pe care le-au judecat la părinții lor. Deci, cheia pentru a fi un părinte bun este să lucrezi cu tine pentru a ajunge să crezi și să simți că ai fost un copil bun, care ar fi meritat iubire – în cazul în care nu ai avut-o, și înțelegere – dacă ai fost privat de ea și să îți oferi toate acestea în relații echilibrate, punându-te, față de copilul tău, în starea părintelui pe care ți-ai fi dorit să-l ai.

• Cum poate un părinte să cultive mai mult sentimentul de “fericire” în copilul său și în propria persoană astfel încât nu doar să aibă un copil fericit, dar să și fie un părinte fericit? Cum putem învăța fericirea la orice vârstă?

Fericirea este o stare emoțională caracterizată prin recunoașterea de sine, împlinire, bucurie pentru ceea ce am împlinit. Pentru a cultiva fericirea este important să plantăm motive pentru care să fim fericiți: valorile! În fiecare familie există niște valori, chiar dacă nu sunt expuse conștient, dar ele sunt. Unele sunt negative, altele pozitive.

De exemplu, în multe familii din România este o valoare să fim în rândul lumii. Pentru mama mea poate că este o valoare pozitivă, eu personal o văd ca pe o valoare negativă. Pe de altă parte, pentru mine, libertatea este o valoare pozitivă și mă face fericită să o trăiesc. Părinții mei, în schimb, simt nesiguranță când se raportează la libertate. Pentru fiica mea, născută în primul deceniu al anilor 2000, simte libertatea ca o valoare per se.

Știindu-ne valorile și acceptând că putem avea valori diferite, ne decidem conștient eforturile pe care le facem pentru a ne împlini viața și, iată, fericirea este un exercițiu de zi cu zi.

• Ce este de fapt fericirea pentru un copil, cum arată fericirea în ochii unui copil din experiența ta de psiholog și specialist în arta fericirii?

Definiția mea proprie și recunosc că se bazează mult pe ceea ce lucrul cu copiii mi-a adus, este că un copil fericit este un copil care a trăit nefericirea și a găsit calea înapoi în fericire. Tot referitor la valori, copiii care au acea valoare despre care spuneam la început – a te putea guverna pe tine, emoțional și atitudinal, sunt copii mai fericiți.

Avem și un studiu în acest sens (Stanford University, 1972), în care s-a demonstrat că un copil fericit, împlinit și satisfăcut de propria persoană este un copil care are capacitatea de a se gestiona pe sine și a-și controla deciziile. Acțiune, în loc de reacțiune!

• Ce putem face ca și părinte pentru a veni în ajutorul unui copil care este foarte timid, hipersensibil sau nu se integrează atât de ușor în alte grupuri de copii?

Acest tip de comportament ne spune faptul că acel copil are nevoie de mai multe informații pentru a putea să aibă încredere în noul mediu. Copiii care nu primesc acasă validare emoțională sau, dimpotrivă, sunt sufocați de emoțiile părinților, au nevoie de mai mult timp pentru a „mapa” noul mediu în care au ajuns și a-și decide strategia de comportament. De multe ori, se întâmplă ca părinții să spună că un copil care s-a comportat timid la integrarea în grădiniță sau în primul an de școală, să manifeste apoi un comportament pe care nu l-a mai văzut acasă. Copilul timid gândește că trebuie mai întâi să testeze ce se întâmplă în jurul său pentru a putea ști care este „fațeta” personalității sale pe care o poate exprima mai convenabil în acel spațiu. Când avem un copil timid, este posibil să avem un spectru de emoții pe care nu a avut ocazia să le exprime și, din această cauză, și-a inhibat aspecte comportamentale care îl definesc.

* Georgiana Spătaru, trainer, de profesie psiholog, creatoarea singurului curs de educație emoțională pentru copii din România: C.R.E.S.C® – Curs de Relaționare Emoțională și Spirituală pentru Copii.

Georgiana are o experiență profesională de 20 de ani, dintre care ultimii 9 ani ca antreprenoare, fiind creatoarea brandului Exerciții de fericire, sub care a dezvoltat mai multe cursuri de dezvoltare personală, retreaturi și produse cu conținut original (cum ar fi o agendă sau carduri Exerciții de fericire).

C.R.E.S.C® este un TOT - training of trainers. Curs de 4 zile, lansat în 2018, care se adresează pedagogilor (educatori, învățători, profesori în general), dar și persoanelor pasionate de psihologie care doresc să urmeze o carieră în pedagogie (să facă o reconversie profesională). Ei obțin dreptul de a ține cursul cu copii timp de 5 ani. C.R.E.S.C. este marcă înregistrată la OSIM, atât ca denumire cât și ca programă (curriculum) și este în curs de înregistrare în SUA și, pe Europa, la un Institut din Bruxelles. Cursul a fost prezentat la mai multe târguri educaționale din afara țării, cel mai recent fiind la Dubai. Există grădinițe și școli private din România în discuții cu Georgiana pentru a implementa cursul pentru elevii lor.

Printre proiectele ei de suflet, alături de C.R.E.S.C., este și Tabăra Mamă-Fiică – de care se ocupă alături de fiica ei, instructor de yoga pentru copii. Georgiana a lansat și un curs online, Relația cu Părinții. De asemenea, a lansat un volum eseistic, Exerciții de fericire, al căruit tiraj s-a epuizat imediat după lansare.

---

---